Noul Cod civil reglementează cesiunea de creanţă în general la art. 1566-1586.
Cea mai importantă modificare adusă acestei instituţii de drept civil este introducerea în mod expres a cesiunii parţiale (art. 1571 Cod Civ.) pentru creanţa privitoare la o sumă de bani şi pentru creanţa care are ca obiect o altă prestaţie cu condiţia să fie divizibilă şi să nu devină, în mod substanţial, mai oneroasă pentru debitor.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual care nu trebuie să îndeplinească condiţii speciale pentru valabilitate, însă, pentru dovedirea lui (ad probationem) este necesară realizarea unui înscris.
Art. 1574 prevede obligaţia cedentului de a preda cesionarului înscrisul constatator al creanţei, în cazul cesiunii totale, şi predarea unei copii legalizate a inscrisului constatator, în cazul cesiunii parţiale. Deasemenea, în cadrul cesiunii parţiale, cesionarul are dreptul la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original.
Poziţia debitorului cedat faţă de cesiune
Pentru încheierea valabilă a contractului de cesiune de creanţă nu este necesar acordul debitorului cedat. Cesiunea, pentru a avea efecte faţă de acesta, respectiv pentru ca debitorul să fie obligat să plătească cesionarului creanţa, trebuie să fie acceptată de debitor printr-un înscris cu dată certă sau să fie comunicată în scris acestuia. Conform art. 1578, comunicarea scrisă trebuie să cuprindă: identitatea cesionarului, creanţa cedată şi solicitarea debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii.
În concluzie, până la acceptare sau comunicare debitorul trebuie să plătească cedentului iar după acest moment trebuie să plătească cesionarului. În caz contrar, se consideră că debitorul nu a făcut plata.
Până acum totul este foarte clar în ceea ce priveşte cesiunea de creanţă în general. Ce se întâmplă când o societate doreşte să încheie un contract de cesiune cu o altă societate având în vedere simplul fapt că societatea cedentă are o datorie faţă de societatea cesionară şi doreşte stingerea acesteia prin cedarea unei creanţe pe care o are faţă de altă persoană fizică sau juridică?
În practică s-a pus problema dacă societatea cesionară, având orice obiect de activitate, poate încheia o cesiune fără să încalce principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Unele instanţe au pronunţat nulitatea absolută pentru o astfel e cesiune, ceea ce ar fi corect la nivel de principiu, însă în realitate nu poate fi îngrădită posibilitatea niciunui subiect de drept de a se elibera de o datorie sau de a accepta în schimbul executării obligaţiei o plată având alt obiect (respectiv o creanţă).
Mai mult decât atât, Noul Cod civil nu mai prevede expres aplicarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice cu scop lucrativ şi introduce cesiunea parţială, tocmai pentru a facilita libertatea de mişcare a persoanei juridice şi de a face mai flexibile relaţiile dintre profesioniști. Aceasta nu înseamnă că, în concret, nu se aplică acest principiu unanim acceptat, însă trebuie interpretat de către instanţe de la caz la caz dacă se încalcă sau nu, având în vedere, evident, legislaţia în materia societăţilor care impune stabilirea obiectului de activitate în actul constitutiv.
În concret, o societate care nu are ca obiect de activitate operaţiuni care includ cesiunile de creanţe, nu pot abuza, realizând venituri din aceste activităţi, însă trebuie acceptată cesiunea de creanţă în cazul în care este făcută cu scop de plată pentru acoperirea unei datorii.
În concluzie, conform art. 1516 alin. 1) C od civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, însă poate primi cu titlu de plată şi o creanţă, urmând a utiliza toate drepturile cedentului faţă de debitorul cedat pentru acoperirea datoriei iniţiale. Astfel, cesiunea de creanţă în acest caz are valoarea unei dări în plată, conform art. 1492 alin. 2) şi nu poate fi cenzurată de instanţe, chiar dacă în practică există decizii contrare.
StudioLegal-Av. I.D./10.08.2012
