Renunțarea la urmărirea penală – art. 318 Cod proc. pen.

Noul cod de procedură penală atribuie procurorului competența de a decide renunțarea la urmărirea penală în condițiile prevăzute de art. 318. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.

Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

   a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

   b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

   c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

   d) să frecventeze un program de consiliere.

 Conceput și redactat StudioLegal/Av. D.I./23.10.2014

Învestirea cu formulă executorie. Executare silită a hotărârilor judecătorești fără învestire sau încuviințare a executării silte.

Prin Legea nr. 138/2014, care a intrat în vigoare la data de 19.10.2014, s-a modificat Codul de procedură civilă în sensul că hotărârile judecătorești executorii pot fi puse direct în executare fără necesitatea de a obține încuviințarea silită de la instanța de judecată.

Astfel, prin punctul 20 al Legii nr. 138/2014 a fost introdus art. 640 ind. 1 care prevede următorele:

“(1) Titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.

(2) Cererea de învestire cu formulă executorie se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în cameră de consiliu, fără citarea părţilor. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire şi la judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul său ales.”

În concluzie, începând cu data de 19.10.2014 executorii judecătorești sunt cei care vor încuviința executarea silită a hotărârilor judecătorești cu caracter executoriu, fără a mai fi necesară intervenția instanțelor de judecată, în următoarele domenii (conform art. 628 NCPC așa cum a fost modificat prin punctul 15 din Legea nr. 138/2014):

·       obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani,

·       predarea unui bun ori a folosinţei acestuia,

·       desfiinţarea unei construcţii, a unei plantaţii ori a altei lucrări,

·       încredinţarea minorului,

·       stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul executoriu.

Conceput și redactat StudioLegal/ Av. D.I./2015

Cauza C‑34/13 - Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s. – Dreptul la locuința familială

În această cauză C.J.U.E. interpretează Directiva 93/13/CEE în sensul aplicării în mod diferit a normelor interne cu privire la executarea silită a imobilelor care au caracter de locuință familială a consumatorilor.

Concluzia C.J.U.E. este următoarea: “Dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe, întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, în măsura în care această reglementare nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă apărarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.”

Astfel, instanțele naționale sunt obligate să analizeze proporționalitatea dintre măsura executării silite cu privire la imobilul cu caracter de locuință familială a debitorului și situația materială concretă a familiei acestuia. În concret, dreptul național trebuie să garanteze debitorului dreptul de a contesta în mod direct și efectiv măsurile prin care contractul de credit bancar devine actul în baza căruia se începe executarea silită imobiliară, pentru a nu se încălca art. 38 și art. 47 Carta Drepturilor Fundamenatele ale Uniunii Europene (“politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor”, „dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”).

Conform acestei decizii a C.J.U.E. instanțele din România trebuie să verifice din oficiu existența clauzelor abuzive din contractele de credit bancar care sunt executorii în momentul în care se solicită de către creditor învestirea cu formulă executorie, lucru care nu este prevăzut de normele interne la acest moment.

În cauza Kušionová C.J.U.E. menționează faptul că în ceea ce privește caracterul efectiv și disuasiv, în cursul unei astfel de proceduri de executare extrajudiciară a unei garanții, instanța națională competentă ar putea, în temeiul normelor interne, să adopte orice măsură provizorie care interzice continuarea executării unei astfel de vânzări, ceea ce presupune că instanța națională trebuie să ia din oficiu măsura suspendării executării silite dacă se constată faptul că există clauze abuzive în titlurile executorii pentru care se solicită învestirea cu formulă executorie, având în vedere caracterul incert al creanței. În ceea ce privește, mai concret, consecințele provocate de evacuarea consumatorului și a familiei acestuia din locuința care constituie reședința lor principală, Curtea a subliniat deja că este important ca instanța națională competentă să aibă la dispoziție măsuri provizorii care să permită să suspende sau să împiedice o procedură nelegală de executare ipotecară atunci când dispunerea unor astfel de măsuri se dovedește necesară pentru a garanta protecția efectivă urmărită de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 59).

C.J.U.E. face trimitere în soluția sa la dreptul la viață și la dreptul la locuința familială care sunt garantate și protejate de C.E.D.O., menționând următoarele: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, pe de o parte, că pierderea unei locuințe este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului și, pe de altă parte, că orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie în principiu să fie în măsură să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea McCann împotriva Regatului Unit, nr. 19009/04, § 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2008, și Hotărârea Rousk împotriva Suediei, nr. 27183/04, § 137).

În concluzie, imobilul locuință poate face obiectul executării silite având la bază un contract de credit bancar în condiții care să asigure proporționalitatea acestei măsuri cu normele interne care protejează drepturile debitorului, acestea fiind art. 258 și art. 321-322 Cod civ. român care prevăd și notarea în Cartea Funciară a imobilului ca locuință de familie.

Pentru a putea obține protejarea din partea statului, familia trebuie să își noteze în cartea funciară locuința, chiar dacă soții sau unul dintre soți nu are dreptul de proprietate asupra imobilului la momentul notării. După notare, caracterul de locuință de familie al imobilului este opozabil tuturor, inclusiv creditorului urmăritor, cesionarului creanței sau adjudecatarului imobilului respectiv.

Red. Av. D.I./10.11.2014

Infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239 Noul Cod penal

Prin noul cod penal a fost introdusă infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239.

Această nouă reglementare are ca scop sancționarea acțiunilor debitorilor care iau orice măsuri posibile, la limita legii, în vederea împiedicării creditorilor de a-și valorifica creanța. De câte ori nu au apărut cazuri în care, deși există un titlu executoriu care se pune în executare silită, creditorul nu poate efectiv să obțină nimic de la debitor care, în mod fictiv, nu are niciun bun în proprietate și niciun venit.

Astfel, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. De asemenea se sancționează și fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri sau servicii producând o pagubă creditorului.

1.    Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.

Obiectul material îl constituie bunurile distruse înstrăinate ori ascunse, mărfurile ori serviciile puse la dispoziţie etc.

2.    Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ. Subiectul activ al acestei infracţiuni trebuie să aibă o anumită calitate, şi anume să fie debitor al unei obligaţii. Debitorul este persoana care, la data scadenţei sau la cererea creditorului, este obligat să efectueze o anumită prestaţie. Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare din formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea de debitori.

Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică) prejudiciată prin săvârşirea faptei. Creditorul este persoana care, în baza creanţei pe care o are la debitor, îi poate pretinde acestuia o anumită conduită, având dreptul să ceară executarea prestaţiei.

3.    Conţinutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material.

Elementul material se realizează prin mai multe acţiuni: a înstrăina, a ascunde, a deteriora, a distruge valori sau alte bunuri, a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, a achiziţiona mărfuri sau servicii în condiţiile în care cel ce le solicită este în imposibilitate de plată.

Prin fraudă se înţelege o înşelăciune, un act de rea-credinţă săvârşit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma atingerii drepturilor altuia.

Dacă prin săvârşirea actelor de distrugere sau deteriorare se întrunesc şi elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere (art. 253 C. pen.), aceasta se va reţine în concurs cu infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Prin invocarea de acte sau datorii fictive se înţelege acţiunea debitorului de a prezenta creditorului datorii inexistente sau orice alt act care să justifice acestuia amânarea executării prestaţiei, ori să creeze impresia imposibilităţii executării acesteia la momentul respectiv.

A achiziţiona mărfuri sau servicii semnifică a comanda, a solicita respectivele mărfuri sau servicii şi a le obţine, dar fără să le plătească. Debitorul trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială pentru întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni în această ultimă variantă, respectiv să se afle în imposibilitate de plată. Incapacitatea de plată este efectul stării patrimoniului debitorului, care face imposibilă achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci debitorul este în incapacitate de plată când se află în imposibilitate de a-şi achita datoriile scadente din lipsă de lichidităţi. Poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere cel care, comandând de mai multe ori mărfuri de la un comerciant şi plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în virtutea încrederii pe care o inspiră acestuia, face o ultimă comandă pe care ştie că nu are cum să o onoreze, nemaiavând bani.

Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată se diferenţiază în funcţie de varianta de comitere. În varianta prevăzută în alin. 1), urmarea constă într-o micşorare reală sau aparentă a patrimoniului debitorului, creându-se în acelaşi timp o stare de pericol pe care acţiunea debitorului o creează pentru patrimoniul creditorului.

Fapta prevăzută în alin. 2) trebuie să producă o pagubă patrimoniului creditorului.

Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor între acţiunile prevăzute în textul incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

În varianta de comitere prevăzută în alin. 1), fapta se săvârşeşte cu intenţie directă. Latura subiectivă se întregeşte în această variantă cu scopul prevăzut expres în norma de incriminare, acela al fraudării creditorilor.

În varianta prevăzută în alin. 2) fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta nu constituie infracţiune.

4.    Forme

Forme. Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Potrivit art. 248 C. pen., tentativa la infracţiunea prevăzută în art. 239 alin. 1) se pedepseşte. Există tentativă când făptuitorul încearcă să-şi micşoreze patrimoniul prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere de valori ori bunuri, ori prin prezentarea de acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, dar nu ajunge la rezultatul dorit.

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor se consumă o dată cu realizarea în totalitate a oricăreia dintre acţiunile ce constituie elementul material - alin. (1) -, ori în momentul producerii unei pagube creditorului - alin. (2).

Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de mai multe acte de executare, ea se poate săvârşi şi în forma continuată, în această situaţie epuizarea având loc odată cu săvârşirea ultimului act de executare.

Potrivit art. 239 alin. 3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Conceput și red. StudioLegal/Av. D.I./2015

Raport legislativ sintetic și esențializat Februarie 2015 Partea I

Vom aborda, în esență și numai pe aspecte importante legislația din luna anterioară celei publicării raportului. Pentru detalii legislative suplimentare, contactați-ne la office@studiolegal.ro.

1. Legea farmaciei nr. 266/2008 Republicare - M. Of. Nr. 85 din data de 2 februarie 2015.

2. HOTĂRÂREA nr. 49 din 28 ianuarie 2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 900/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la cardul naţional de asigurări sociale de sănătate din titlul IX "Cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii - M. Of. Nr. 86 din data de 2 februarie 2015.

Guvernul a stabilit data de 1 februarie 2015 ca data de la care începe utilizarea cardului naţional de asigurări sociale de sănătate de către asiguraţi şi furnizorii de servicii medicale, medicamente şi, după caz, de furnizorii de dispozitive medicale în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

De asemenea, până la data de 1 mai 2015 pentru dovedirea calităţii de asigurat pot fi utilizate şi documentele prevăzute la art. 212 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, respectiv adeverinţa de asigurat eliberată prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul sau documentul rezultat prin accesarea de către furnizorii aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate a instrumentului electronic pus la dispoziţie de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

După data de 1 mai 2015 persoanele care refuză în mod expres ridicarea cardului de sănătate, din motive religioase sau de conştiinţăvor putea face dovada calităţii de asigurat pe baza adeverinţei de asigurat cu o valabilitate de 3 luni, eliberată la solicitarea asiguratului de către casa de asigurări de sănătate la care este luat în evidenţă. 

Această adeverinţă se obţine în baza unei cereri scrise, însoţită de declaraţia pe propria răspundere privind refuzul cardului, precum şi de cardul naţional, în situaţia în care acesta a fost distribuit.

Cu referire la situaţia cardurilor naţionale nedistribuite şi predate de către operatorul de servicii poştale la casele de asigurări de sănătate, acestea se distribuie asiguraţilor de către casele de asigurări de sănătate prin prezentarea acestora la sediul casei de asigurări de sănătate la care sunt luaţi în evidenţă.

Cardurile naţionale care nu au ajuns la titulari prin servicii poştale sau prin casele de asigurări de sănătate pot fi redistribuite acestora prin medicii de familie pe a căror listă de capitaţie sunt înscrişi, cu ocazia primei prezentări în vederea acordării unui serviciu medical. Cardurile naţionale nedistribuite de medicii de familie într-o perioadă de 12 luni de la primirea acestora vor fi returnate caselor de asigurări de sănătate, urmând a fi eliberate, la cerere, de către casele de asigurări.

În cazul pierderii, furtului sau deteriorării cardului, asiguratul va suporta contravaloarea cardului naţional, precum şi cheltuielile aferente distribuţiei acestuia în situaţia solicitării eliberării unui duplicat. De asemenea, aceleaşi cheltuieli vor fi suportate de asigurat şi  în situaţia modificării datelor personale de identificare, precum şi în alte situaţii justificate.

3. HOTĂRÂREA nr. 52 din 28 ianuarie 2015 privind stabilirea contingentului pe tipuri de lucrători nou-admişi pe piaţa forţei de muncă în anul 2015 - M. Of. Nr. 87 din data de 2 februarie 2015.

În concordanţă cu politica privind migraţia forţei de muncă şi luând în considerare situaţia pieţei muncii din România, prin hotărârea Guvernului se stabileşte numărul de locuri de muncă care pot fi ocupate de către cetăţenii străini, în baza avizului de angajare sau de detaşare, după caz, în conformitate cu prevederile OG nr. 25 din 26 august 2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României.

Astfel, pentru anul 2015 se stabileşte contingentul pe tipuri de lucrători nou-admişi pe piaţa forţei de muncă din România după cum urmează:

- lucrători permanenţi - 3.300;

- lucrători stagiari - 200;

- lucrători sezonieri - 200;

- lucrători transfrontalieri - 100;

- lucrători înalt calificaţi - 800;

- lucrători detaşaţi - 900.

4. ORDINUL nr. 106 din 2 februarie 2015 pentru organizarea unei extrageri ocazionale a Loteriei bonurilor fiscal - M. Of. Nr. 91 din data de 3 februarie 2015.

Guvernul a stabilit data de 13 aprilie 2015 ca data la care se organizează prima extragere ocazională a Loteriei bonurilor fiscale. La extragere vor participa bonurile fiscale emise în intervalul calendaristic cuprins între data de 2 februarie şi data de 28 martie 2015 care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2015 pentru organizarea Loteriei bonurilor fiscale. Reamintim condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească bonul fiscal: să fie emis de un aparat de marcat electronic fiscal care funcţionează cu respectarea legii; sunt lizibile toate informaţiile obligatorii; are valoarea totală exprimată în monedă naţională, egală cu valoarea extrasă; a fost emis în ziua extrasă; nu are menţionat niciun cod de înregistrare fiscală al cumpărătorului.

Fondul de premiere alocat extragerii este de 1.000.000 lei.

5. CIRCULARA BNR nr. 5 din 4 februarie 2015 privind nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României - M. Of. Nr. 95 din data de 5 februarie 2015.

Banca Naţională a României a hotărât că, începând cu data de 5 februarie 2015, nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României este de 2,25% pe an.

6. ORDIN nr. 64 din 29 ianuarie 2015 pentru modificarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 75/2014 privind reglementarea activităţii de pregătire a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere - M. Of. Nr. 97 din data de 6 februarie 2015.

Noua reglementare modifică acele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care solicită eliberarea atestatului de instructor auto, precum şi condiţiile eliberării autorizaţiei pentru instructorul auto.

Astfel, pe lângă condiţiile de studii, persoana care solicită eliberarea atestatului de instructor auto trebuie să îndeplinească cumulativ şi următoarele condiţii: să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani; să deţină permis de conducere valabil pentru minim categoria pentru care solicită atestarea de cel puţin 5 ani; să nu fi avut suspendată exercitarea dreptului de conducere a autovehiculelor în ultimii 5 ani pentru consum de alcool; să nu fi avut anulat permisul de conducere în ultimii 5 ani.

Spre deosebire de vechea reglementare, a fost micşorată perioada de la 10 ani la 5 ani în care să nu fi avut suspendat sau anulat permisul de conducere persoana care solicită eliberarea atestatului de instructor auto.

De asemenea, noua reglementare a eliminat cerinţa de deţinere a certificatului de înregistrare fiscală emis de ANAF, de către persoanele care solicită autorizarea ca instructor auto.

Tot ca noutate, în vederea eliberării autorizaţiei pentru instructorul auto, solicitantul, în vederea dovedirii vechimii în muncă în profesia de instructor auto, poate depune, pe lângă cartea de muncă sau adeverinţa eliberată de Inspectoratul Teritorial de Muncă şi extrasul din Registrul general de evidenţă al salariaţilor REVISAL. 

O noutate o reprezintă şi prevederea conform căreia, pentru eliberarea autorizaţiei pentru instructorul auto, din cazierul auto trebuie să rezulte că solicitantul nu a avut suspendat permisul de conducere şi/sau atestatul de pregătire profesională de instructor auto în ultimii trei ani. Precizăm că în norma anterioară, din cazierul auto trebuia să rezulte că solicitantul nu fusese condamnat pentru infracţiuni care îl fac incompatibil cu calitatea de instructor auto prevăzute de legislaţia în vigoare.

7. DECIZIA Curţii Constituţionale nr. 755 din 16 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului - M. Of. Nr. 101 din data de 9 februarie 2015.

A fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatând că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului referitoare la exceptarea de la aplicarea Legii nr. 17/2014 a antecontractelor autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia sunt neconstituţionale.

Conform art. 20, alin. 1 din Legea nr. 17/2014, prevederile acestei legi nu se aplică antecontractelor care au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia. Legea nr. 17/2014 instituie o procedură derogatorie de la cea de drept comun (respectiv de la prevederile art. 1.730 şi următoarele din Codul civil) cu privire la exercitarea dreptului de preempţiune în cazul vânzării unui teren agricol situat în extravilan.

Codul Civil a instituit un cadru general de aplicabilitate a dreptului de preempţiune la vânzarea unui bun, mobil sau imobil, aplicabil numai dacă prin lege - drept de preempţiune de sorginte legală, sau prin contract - drept de preempţiune convenţional, nu se prevede altfel. Conform acestor reglementări legale, exercitarea dreptului de preempţiune se poate face fie anterior încheierii vânzării, fie după încheierea vânzării, în acest din urmă caz vânzarea făcându-se sub condiţia suspensivă a neexercitârii dreptului de preempţiune de către preemptor, iar dacă acesta din urmă doreşte să cumpere bunul, o va face la preţul şi în condiţiile stabilite în contractul deja încheiat de vânzător cu un terţ, contract care se desfiinţează retroactiv.

Legea nr. 17/2014 instituie, în cazul vânzării terenurilor agricole situate în extravilan, un drept de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale. Vânzătorul are obligaţia de a afişa la sediul primăriei oferta de vânzare şi, dacă în termen de 30 de zile de la afişare, niciunul dintre titularii dreptului de preemţiune nu îşi manifestă dorinţa de a cumpăra, vânzarea terenului este liberă.

Aşadar, dacă părţile au încheiat anterior intrării în vigoare un antecontract de vânzare-cumpărare a unui teren agricol situat în extravilan, urmând a incheia contractual de vânzare-cumpârare după intrarea în vigoare a legii 17/2014, situaţia este diferită în funcţie de forma sub care au încheiat antecontractul. Cei care au încheiat în formă autentică la notarul public antecontractul nu au obligaţia de parcurge procedura special prevăzută de legea nr. 17/2014. În schimb, cei care au încheiat antecontractele sub semnătură private vor trebui să urmeze această procedură.

Curtea a constatat că persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, şi persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeaşi situaţie juridică, întrucât natura juridică a actului - antecontract de vânzare, efectele produse de acesta - obligaţia de a încheia în viitor contactul de vânzare, precum şi momentul încheierii antecontractelor - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt identice. Singura diferenţă ce poate fi reţinută între aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situaţii juridice diferite pentru părţile acestor două tipuri de antecontract având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia, efectele produse sunt aceleaşi.

Curtea reţine că, de principiu, efectele generate de cele două tipuri de antecontracte, constând în obligaţia de a încheia în viitor contractul de vânzare, trebuie să fie guvernate de acelaşi act normativ, reprezentat de legea în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, şi anume Legea nr. 17/2014. Curtea constată că însuşi criteriul care a stat la baza aplicării unui tratament juridic diferenţiat, respectiv forma încheierii antecontractului, este unul subiectiv şi aleatoriu, criteriu care conferă, astfel, beneficiarului său un veritabil privilegiu în valorificarea dreptului său de creanţă. 

Curtea reţine că acordarea unei poziţii privilegiate dreptului de creanţă al persoanelor care au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare autentic contravine art. 16 alin. (1) în componenta sa referitoare la interzicerea privilegiilor raportat la art. 44 alin. (2) din Constituţie, teza referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate privată. Aşadar, Curtea nu neagă protecţia constituţională de care se bucură un bun, respectiv un drept de creanţă, în temeiul art. 44 din Constituţie, ci, din contră, recunoaşte această protecţie în mod egal atât în privinţa antecontractelor autentificate, cât şi a celor sub semnătură privată, astfel încât toate aceste antecontracte vor continua să-şi producă efectele juridice potrivit Codului Civil, cu condiţia ca valorificarea lor în sensul transferului dreptului de proprietate să fie supusă reglementării existente la momentul încheierii actului translativ de proprietate, aşadar, după exercitarea dreptului de preempţiune prevăzut de Legea nr. 17/2014.

8. DECIZIA Curţii Constituţionale nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112¹ alin. (2) lit. a) din Codul penal - M. Of. Nr. 102 din data de 9 februarie 2015.

A fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi se constată că dispoziţiile art. 112¹ alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 112¹ alin. (2) lit. a) din Codul Penal, care au următorul cuprins: "Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit".

Textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii. Curtea a reţinut că principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecţilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

În considerarea celor de mai sus, Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

9. DECIZIA Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 19 ianuarie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare - M. Of. Nr. 105 din data de 10 februarie 2015.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea şi a stabilit că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal. De asemenea, la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul Penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul Penal.

Fapta prevăzută de art. 308 Cod Penal săvârşită de către persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice ori în cadrul oricărei persoane juridice, este o formă atenuată a infracţiunii de delapidare., nefiind o infracţiune de sine stătătoare.

10. ORDIN nr. 320 din 2 februarie 2015 privind modificarea Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1.847/2014 pentru aprobarea procedurilor de aplicare a art. 78¹ din Codul de procedură fiscală, precum şi pentru aprobarea modelului şi conţinutului unor formulare - M. Of. Nr. 114 din data de 12 februarie 2015.

Se aduc modificări la procedura privind verificarea contribuabililor care se sustrag de la efectuarea inspecţiei fiscale prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal care nu permit organului fiscal identificarea acestuia.

În cazul în care organul de inspecţie fiscală, ca urmare a deplasării la faţa locului, constată că adresa la care a fost declarat domiciliul fiscal al contribuabilului nu există, întocmeşte un proces-verbal prin care se consemnează această situaţie. Organul fiscal trimite la adresa de domiciliu fiscal declarat şi la sediul social al contribuabilului invitaţia prin care acesta este solicitat să se prezinte la sediul organului fiscal pentru clarificarea situaţiei sale fiscale, spre deosebire de vechea reglementare, care impunea ca invitaţia să fie transmisă la domiciliul reprezentantului legal al societăţii.

În mod similar, în situaţia în care se constată că un contribuabil nu desfăşoară activitate la domiciliul fiscal declarat, organul de inspecţie fiscală va solicita, în scris, prezenţa unui reprezentant legal al acestuia la sediul organului de inspecţie fiscală, stabilind data şi ora de prezentare. Solicitarea se trimite la adresa domiciliului fiscal declarat şi la sediul social al contribuabilului.

În cazul în care societatea are sedii secundare se transmite invitaţia şi la adresele unde acestea funcţionează, ca noutate fiind faptul că se trimite invitaţia şi la sediile secundare doar dacă acestea nu au  dovada de sediu expirată, potrivit evidenţei Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

11. HOTĂRÂRE nr. 75 din 4 februarie 2015 privind reglementarea prestării de către copii de activităţi remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling - M. Of. Nr. 115 din data de 13 februarie 2015.

Prezenta hotărâre instituie normele legale cu caracter special referitoare la prestatarea de către copii a activităţilor din domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, precum şi modalitatea în care pot fi remuneraţi copiii care desfăşoară astfel de activităţi.

Activităţile remunerate se pot presta de către copil în baza unui contract încheiat de către părinţi/reprezentantul legal al copilului, pe de o parte, şi organizator, de cealaltă parte. În cazul minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu(cel care are vărsta cuprinsă între 14 şi 18 ani), legea permite ca acesta să încheie direct contractul cu organizatorul, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor/reprezentantului legal.

Organizatorul poate fi orice persoana fizică sau juridică, care are prevăzute în statut, ca obiect de activitate, organizarea şi desfăşurarea de activităţi cu caracter profesional în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling sau organizează evenimente în aceste domenii, cu caracter ocazional.

Obiectul contractului îl reprezintă activităţile prestate de copil în calitate de: actor, figurant, cântăreţ, muzician, dansator, acrobat la manifestări cu caracter cultural, educativ sau artistic, cum ar fi: teatru, operă, balet, circ, concursuri de dans, de muzică sau interpretare, precum şi orice alte concursuri sau activităţi de scenă, la filmări pentru filme artistice, filmări, înregistrări sau emisiuni în direct pentru radio şi televiziune, cu sau fără scopuri publicitare, figurant sau model la şedinţe foto, cu sau fără scopuri publicitare,la prezentări de modă; sportiv profesionist în sportul de performanţă.

Condiţiile în care se pot desfăşura aceste activităţi de către copil sunt următoarele:

1. Să nu se constituie în munci periculoase pentru copil.

2. Să se desfăşoare în anumite intervale orare stabilite în funcţie de vârsta copilului.

3. Durata desfăşurării activităţii să nu depăşească un anumit număr de ore, zilnic şi săptămânal, în funcţie de vârsta copilului.

4. Activităţile să fie însoţite de pauze, cuprinse între 10 şi 15 minute, cele scurte, şi o pauză mare de minimum o jumătate de oră.

5. Activităţile care se organizează pe timpul vacanţelor şcolare nu trebuie să afecteze respectarea dreptului copilului la timp de odihnă şi timp liber.

6. O altă condiţie esenţială pentru a putea desfăşura activitatea este informarea prealabilă a serviciului public de asistenţă socială, prin depunerea unei note de informare înainte de începerea efectivă a activităţii.

Nota de informare se va depune de către părinţi sau reprezentantul legal al copilului la serviciul public de asistenţă socială de la domiciliul copilului.

Pe toată durata desfăşurării activităţii, copilul va fi însoţit de către un adult care poate fi unul dintre părinţi sau reprezentantul legal, o terţă persoană desemnată de aceştia sau o persoană desemnată de organizator şi agreată de comun acord cu părinţii sau reprezentantul legal. De asemenea, în situaţia în care părintele, reprezentantul legal al copilului sau persoana desemnată în condiţiile de mai sus, nu pot să îl însoţească pe copil, organizatorul are obligaţia de a desemna un însoţitor.

Sumele obţinute de copil în urma prestării unei activităţi reglementate de prezenta hotărâre sunt administrate conform dispoziţiilor art. 501 din Noul Cod Civil, conform cărora părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor cu grija şi atenţia cuvenite pentru a păstra şi acolo unde este posibil a creşte valoarea bunurilor. 

În cazul încălcării normelor stabilite de prezentul act normativ, cei vinovaţi răspund contravenţional, amenzile fiind cuprinse între 1000 şi 8000 de lei.

Red. Cj. M.S.B./02.03.2015