Din
nou, lumea politică amestecă nepermis puterile în stat generând contradicții și
paradoxuri legislative ce vor produce efecte pe termen îndelungat și greu de
modificat. Este imaginea unui măr ce s-a stricat până aproape de a putrezi.
Odată rostogolită această morișcă legislativă este greu de oprit.
Un
exemplu bun, ni l-a oferit o speță de natură penală – având ca obiect
infracțiuni la Legea 8/1996[1]
- în care ne-am pus problema dacă vom include sau nu și infracțiunile de
insultă și calomnie în plângerea noastră penală.
Am
constatat cu surprindere că nici în prezent reglementarea din perspectivă
penală sau civilă a celor două infracțiuni nu s-a realizat.
Ba,
mai mult, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 206/2013[2]
lucrurile s-au încurcat atât pentru instanțele de judecată, cât și pentru
justițiabili.
Din
acest “conflict” dintre Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și
Justiție nu câștigă nimeni! Cum, întreaga țară nu câștigă din conflictele cu
miasmă politică ce au loc între instituțiile publice!
Incriminarea
și neincriminarea alternative sau, paradoxal, simultane (!) ale insultei și
calomniei (art. 205-206 C.pen.) au o istorie tumultoasă în ultimii ani.
Urmărim
mai jos evoluția cronologică a acestui proces, odată cu analizarea
“conflictului” dintre Î.C.C.J. și Curtea Constituțională:
-
în 18 ianuarie 2007, prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 62/2007[3],
aceasta a decis (e adevărat, cu o opinie concurentă și cu o opinie separată): Admite
excepţia de neconstituţionalitate, constată că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea
art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale. În concluzie: faptele de insultă și
calomnie erau din nou reincriminate.
Nu și în practică însă,
unde soluțiile instanțelor au fost contradictorii.
-
în 18 octombrie 2010, Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, la soluționarea unui recurs în
interesul legii (a cărui necesitate s-a impus, având în vedere practica
neunitară și contradictorie) a constatat și a decis[4],
astfel:
În primul rând, s-a reținut că, ulterior publicării deciziei
62/2007 a Curţii Constituţionale, “instanţele judecătoreşti au pronunţat
hotărâri prin care au soluţionat în mod diferit chestiunea de drept dacă mai
sunt în vigoare dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal”.
i) Astfel, unele instanţe au apreciat că
dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal continuă să fie în vigoare,
invocând în acest sens caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii
Constituţionale şi considerând, totodată, că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006 au încetat să mai existe din moment ce Parlamentul nu şi-a
îndeplinit obligaţia de a pune de acord reglementările din acest text de lege,
constatat neconstituţional, cu prevederile corespunzătoare din Constituţie.
S-au invocat, în acest sens, prevederile art. 147 alin. (1)
din Constituţia României, în conformitate cu care "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,
în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei", iar
"Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Au fost invocate însă şi dispoziţiile cu conţinut similar
ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, subliniindu-se că prin alin. (1) din acelaşi articol se mai
precizează că "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
S-a motivat, în sprijinul punctului de vedere menţionat, că
şi în raport cu reglementările din legea organică a Curţii Constituţionale se
impune să se considere că, în caz de constatare a neconstituţionalităţii unor
dispoziţii legale de abrogare, acele dispoziţii îşi încetează aplicabilitatea,
iar prevederile legale abrogate printr-o dispoziţie constatată
neconstituţională continuă să fie active şi să producă efecte.
În acest sens, a fost invocată şi Decizia Curţii
Constituţionale nr. 62/2007, prin care a fost exprimat acelaşi punct de vedere”.
ii) A mai constatat Î.C.C.J. că de la momentul 2007, au
fost instanțe care nu au împărtășit opinia de mai sus și “au apreciat că dispoziţiile
art. 205, 206 şi 207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare, pronunţând
soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. b din Codul
de procedură penală şi, respectiv, de respingere a plângerilor formulate în
cadrul procedurii prevăzute în art. 2781 din Codul de procedură
penală.
Aceste instanţe şi-au motivat soluţiile învederând că
încetarea efectelor juridice ale unei norme de abrogare, ca urmare a
constatării neconstituţionalităţii acesteia, nu determină automat şi reintrarea
în vigoare a dispoziţiilor din acea normă abrogată de legiuitor.
S-a învederat că o asemenea modalitate de reîncriminare a
faptelor ar contraveni prevederilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată la 21 aprilie 2010, potrivit cărora "Abrogarea unei dispoziţii
sau a unui act normativ are caracter definitiv" şi "Nu este admis ca
prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul
normativ iniţial".
S-a apreciat că a atribui Curţii Constituţionale
prerogativa de a repune în vigoare dispoziţii legale de incriminare abrogate ar
însemna să i se recunoască acestei autorităţi un rol legislativ activ, ceea ce
ar contraveni însăşi reglementărilor din propria sa lege organică, inclusiv
prevederilor de ordin constituţional existente în materie.
Ca urmare, s-a conchis, în argumentarea celui de-al doilea
punct de vedere, că reincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie doar
pe baza deciziei prin care Curtea Constituţională a constatat
neconstituţionalitatea dispoziţiei de abrogare a textelor de lege prin care
cele două fapte erau incriminate ar fi în neconcordanţă şi cu principiul
legalităţii incriminării consacrat prin Constituţie şi validat prin Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”
Urmare a analizării tuturor argumentelor, Î.C.C.J. a decis
că cel de-al doilea punct de vedere care afirmă că dispoziţiile art. 205, 206 şi
207 din Codul penal nu mai sunt în vigoare este cel legal pe
argumentația de mai sus, la care se mai adaugă și invocarea dispozițiilor din
Constituţia României, republicată, unde, la art. 61 alin. (1), s-a prevăzut că
"Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării”.
În concluzie, din nou
părea că s-a tranșat în favoarea neincriminării insultei și calomniei.
-
în 29.04.2013, prin Decizia
206/2013 a Curții Constituționale[5]
intrată în vigoare la 13.06.2013[6],
problema pare din nou rezolvată. Curtea Constituțională a decis că “Admite excepţia
de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 4145
alin. 4 din Codul de procedură penală, şi constată că "dezlegarea dată
problemelor de drept judecate" prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este
neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale
art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din
Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie
2007. Definitivă şi general obligatorie.”
Dar,
doar aparent este rezolvată problema, deoarece remarcăm nașterea unui conflict aparent (cel puțin) între două
instituții cu competențe diferite: Curtea Constituțională și Înalta Curte de
Casație și Justiție. Practic, începând cu 13.06.2013 se reincriminează, pentru
viitor, insulta și calomnia.
De
fapt, problema nu este rezolvată, prin decizia citată, se restabilește, pentru
viitor, efectul general obligatoriu al Deciziei 62/2007 a Curții
Constituționale.
Așa
cum s-a reținut corect[7],
prin decizia din 2013, “motivarea Curţii Constituţionale nu face decât să adâncească
și mai mult conflictul juridic creat prin pronunţarea deciziei în data de 29
aprilie 2013.
Curtea
Constituţională se poziţionează în mod explicit în conflict de competenţă cu
instanţa supremă, susţinând că aceasta și-a încălcat
limitele atribuţiilor constituţionale și statuând explicit că în această
situaţie decizia în interesul legii nu este obligatorie, iar efectele ei
trebuiesc anulate” și se concluzionează “Situaţia în care sunt puși în acest
moment judecătorii este una imposibilă”. De ce?
Pentru
că nu există o “instanță” competentă să judece “conflictul de competență”
dintre Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională.
Și
această concluzie este corectă, dar nu suficientă. Acest conflict de competență
demonstrează mult mai mult: disoluția, gravitația instituțiilor publice în jurul
și în strâns contact cu politicul. Orice zbatere politică creează valuri în
mediul instituțional.
Deci,
după principiul “ei o fac, ei o desfac”, instanțele de judecată și
justițiabilii vor mai sta în întuneric până când legiuitorul constituant[8]
se va învrednici să reglementeze o reală separație în stat care să aibă și
pârghiile de control și supraveghere necesare menținerii unei asemenea stări de
normalitate în democrație.
Cu considerație,
StudioLegal, 20.06.2013
ANEXA I
Curtea
Constituţională
Decizie
nr. 206 din 29/04/2013
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr.
350 din 13/06/2013
Decizia
nr. 206/2013 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală
Augustin Zegrean
|
- preşedinte
|
|
Aspazia Cojocaru
|
- judecător
|
|
Acsinte Gaspar
|
- judecător
|
|
Petre Lăzăroiu
|
- judecător
|
|
Mircea Ştefan Minea
|
- judecător
|
|
Iulia Antoanella Motoc
|
- judecător
|
|
Ion Predescu
|
- judecător
|
|
Puskas Valentin Zoltan
|
- judecător
|
|
Tudorel Toader
|
- judecător
|
|
Oana Cristina Puică
|
- magistrat-asistent
|
Cu participarea
reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin.
4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Veronica Aneta şi
Oana Dămoc în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală
şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.218D/2012.
Dezbaterile au avut loc în
şedinţa publică din 28 februarie 2013, fiind consemnate în încheierea de
şedinţă de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera,
în temeiul art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi al art.
14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 28 martie
2013. De asemenea, la data de 28 martie 2013, în temeiul art. 58 alin. (1)
teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 3
aprilie 2013, apoi pentru 4 aprilie 2013 şi, respectiv, 18 aprilie 2013, dată
la care, având în vedere aceleaşi dispoziţii ale art. 58 alin. (1) teza
întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a repus cauza pe rol pentru data de 29
aprilie 2013.
La apelul nominal lipsesc
părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza este în stare de
judecată.
Preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că obiectul excepţiei
de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4145 alin.
4 din Codul de procedură penală, criticate, între altele, prin raportare la
principiile constituţionale care privesc separaţia şi echilibrul puterilor,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, independenţa
judecătorilor şi supunerea lor numai legii, autorii excepţiei invocând faptul
că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o decizie pe calea
recursului în interesul legii care vine în contradicţie cu o decizie anterioară
a Curţii Constituţionale. Mai exact, autorii excepţiei susţin că textul de lege
criticat, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept date
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în
interesul legii, este neconstituţional, întrucât "nu se poate accepta ca
deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie obligatorii pentru
instanţe atunci când nu se referă exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de
drept, când nu se referă la interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea
acestora, ci interzic aplicarea legii şi îşi extind fără temei legal [prin
încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consfinţit în
Constituţia României la art. 1 alin. (4), şi prin încălcarea propriilor
competenţe] efectele la speţe care nu au fost supuse controlului judiciar al
Curţii". Reprezentantul Ministerului Public consideră că motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate conduce, astfel, la controlul de
constituţionalitate al unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii, şi
anume Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce
este inadmisibil.
Totodată, arată că,
potrivit Raportului Comisiei Europene privind analiza progreselor înregistrate
în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare în perioada 2007-2012,
jurisprudenţa inconsecventă este o deficienţă majoră a sistemului judiciar din
România, în condiţiile unei interpretări duse la extrem a independenţei
judecătorilor. Dincolo de controversa existentă în literatura de specialitate
cu privire la caracterul de izvor de drept al deciziilor pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, aceste
decizii au caracter obligatoriu, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în
jurisprudenţa sa. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că
principiul legalităţii nu se referă doar la lege, cu condiţia ca elementul de
jurisprudenţă care configurează noţiunea de lege să aibă caracterele de
previzibilitate şi accesibilitate [cauzele Cantoni împotriva Franţei - 1996 şi
Pessino împotriva Franţei - 2006].
Reprezentantul Ministerului
Public consideră că Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Secţiile Unite reprezintă un accident în practica instanţei supreme
şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază
că "dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de
procedură penală sunt constituţionale în măsura în care deciziile pronunţate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii
respectă supremaţia Constituţiei şi principiile de drept".
C U R T E A,
având în vedere actele şi
lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 9
martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 23.556/245/2011, Judecătoria Iaşi -
Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. 4 din
Codul de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată de
Veronica Aneta şi Oana Dămoc cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei
rezoluţii a procurorului de neîncepere a urmăririi penale pentru mai multe
fapte, între care şi cele de insultă şi calomnie.
În motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 4145
alin. 4 din Codul de procedură penală, care instituie caracterul
obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, încalcă
prevederile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în faţa
legii, accesul liber la justiţie, limitele libertăţii de exprimare, exercitarea
cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, rolul
Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, categoriile de legi şi
reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului
executării acestora, rolul Consiliului Legislativ, principiul legalităţii,
independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei
Constituţiei şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale. În acest sens,
arată că "nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să fie obligatorii pentru instanţe atunci când nu se referă exclusiv
la dezlegarea dată unor probleme de drept, când nu se referă la interpretarea
dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii şi îşi
extind fără temei legal [prin încălcarea principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin.
(4), şi prin încălcarea propriilor competenţe] efectele la speţe care nu au
fost supuse controlului judiciar al Curţii". În soluţionarea problemelor
de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi
poate asuma rolul puterii legiuitoare, nu poate să adopte norme noi sau să
abroge norme existente. Or, prin Decizia nr. 8/2010, pronunţată în
soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse
în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.
207 din Codul penal privind proba verităţii - abrogate prin dispoziţiile
art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate
neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale -,
nu sunt în vigoare. Autorii excepţiei consideră că, prin Decizia nr. 8/2010
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - invocată de procuror în argumentarea
soluţiei de netrimitere în judecată contestate în dosarul de fond, şi care ar
putea fi, eventual, obligatorie pentru instanţele de judecată, dar în niciun
caz pentru procurori, şi doar de la publicarea în Monitorul Oficial al
României, deci nu şi anterior acestui moment -, instanţa supremă a statuat că
anumite texte de lege nu sunt în vigoare, deşi nu are nicio atribuţie legală în
acest sens, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile de lege care incriminează
insulta şi calomnia sunt în vigoare şi în acord cu Constituţia, asupra
acestor aspecte pronunţându-se Curtea Constituţională prin Decizia nr.
62/2007, care este general obligatorie.
Autorii excepţiei susţin
că, în cuprinsul Deciziei nr. 8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie face referiri eronate la dispoziţiile art. 64 alin. (3) din
Legea nr. 24/2000 care privesc abrogarea unei dispoziţii sau a unui act
normativ, ce are caracter definitiv, în timp ce, prin decizia de constatare a
neconstituţionalităţii unei norme de abrogare, Curtea Constituţională nu abrogă
norma abrogatoare, ci constată că aceasta este neconformă cu principiile
constituţionale, iar, în temeiul art. 147 din Constituţie, prin
nepunerea sa în acord cu dispoziţiile Legii fundamentale de către Parlament, în
sensul care este lămurit de Curtea Constituţională, norma abrogatoare îşi
încetează efectele. De asemenea, arată că deciziile Curţii Constituţionale sunt
definitive şi general obligatorii, nefiind supuse revizuirii de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca urmare, însă, a Deciziei nr. 8/2010 a
instanţei supreme, norma de abrogare constatată ca fiind neconstituţională şi-a
produs din nou efectele, încălcând dreptul persoanelor de a se adresa
neîngrădit justiţiei pentru apărarea drepturilor lor, inclusiv prin invocarea -
din nou - a excepţiei de neconstituţionalitate a normei de abrogare, având în
vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit
cărora nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind
neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Judecătoria Iaşi - Secţia
penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată,
deoarece dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de
procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie
invocate de autorii excepţiei. În acest sens, arată că instituţia recursului în
interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte
din necesitatea de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, şi
nu de a se reforma hotărârile judecătoreşti definitive. Tocmai de aceea
dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe
ex nunc. Totodată, referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la
prevederile art. 61 din Constituţie, consideră că aceasta nu poate fi
reţinută, întrucât scopul căii de atac a recursului în interesul legii nu este
acela de creare a unor norme de drept, ci de interpretare şi aplicare unitară a
legii pe întreg teritoriul ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se
exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din
partea instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 30 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului
consideră că dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de
procedură penală sunt constituţionale. Arată că textul de lege criticat nu vine
în contradicţie cu principiul consacrat de art. 1 alin. (4) din
Constituţie, care prevede că: "Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească
- în cadrul democraţiei constituţionale". Totodată, consideră că
prevederile art. 61 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauza de
faţă.
Preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
C U R T E A,
examinând încheierea de
sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a
fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit.
d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,
3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia
de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4145 alin.
4 din Codul de procedură penală, introduse prin art. XVIII pct. 58
din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din
26 octombrie 2010, având următorul cuprins:
"Dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I".
În susţinerea
neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5)
privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei
constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor, ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora "Nimeni nu este mai
presus de lege", ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul
liber la justiţie, ale art. 30 alin. (6) referitoare la limitele
libertăţii de exprimare, ale art. 57 privind exercitarea cu
bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, ale art. 61 alin.
(1) potrivit cărora "Parlamentul este [. ..] unica autoritate
legiuitoare a ţării", ale art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h)
privind categoriile de legi şi reglementarea prin lege organică a
infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, ale art. 79 alin.
(1) referitoare la Consiliul Legislativ, ale art. 124 alin. (1) şi (3)
privind principiul legalităţii şi principiul independenţei judecătorilor şi al
supunerii lor numai legii, ale art. 126 alin. (1), (2), (3)
şi (4) privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, ale art. 142 alin. (1) potrivit cărora "Curtea
Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei" şi ale art. 147 alin.
(1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii
Constituţionale.
Excepţia de
neconstituţionalitate este întemeiată şi urmează să fie admisă pentru
următoarele considerente:
1. Cadrul invocării
excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4145 alin. 4 din
Codul de procedură penală
Prezenta cauză aduce în
faţa Curţii Constituţionale, pe calea soluţionării unei excepţii de
neconstituţionalitate, şi anume a dispoziţiilor art. 4145 alin. 4
din Codul de procedură penală, situaţia determinată de pronunţarea de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii,
a unei soluţii obligatorii pentru instanţe, potrivit textului de lege criticat,
dar contrară unei decizii deja pronunţate de Curtea Constituţională, decizie
care este general obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din
Constituţie, aşadar şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin Decizia nr.
62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea a constatat neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea
şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206
şi 207 din Codul penal. În considerentele acestei decizii, Curtea a
reţinut, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare,
că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin.
(1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul
abrogării [în speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în
art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.
207 din Codul penal privind proba verităţii] continuă să producă efecte
juridice.
Ulterior publicării
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007, practica instanţelor
judecătoreşti a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art.
205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, în timp ce alte
instanţe au considerat că aceste prevederi nu mai sunt în vigoare, pronunţând
soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b)
din Codul de procedură penală şi, respectiv, de respingere a plângerilor
formulate în cadrul procedurii prevăzute în art. 2781 din
Codul de procedură penală.
Prin Decizia nr. 8
din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 416 din 14 iunie 2011, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului
de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti "cu
privire la consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 [.
..] asupra activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal"
şi au stabilit că:
"Normele de
incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206
din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind
proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din
18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare."
Având în vedere această
situaţie concretă, autorii excepţiei susţin că textul de lege criticat, care
instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept date de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, este
neconstituţional, "întrucât nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie să fie obligatorii pentru instanţe atunci când nu se
referă exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, când nu se referă la
interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, ci interzic aplicarea
legii şi îşi extind fără temei legal (prin încălcarea principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin.
(4), şi prin încălcarea propriilor competenţe) efectele la speţe care nu au
fost supuse controlului judiciar al Curţii".
În considerarea cadrului
specific al invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea se va
referi în continuare, în mod distinct, la decizia pronunţată de Curtea
Constituţională, pe de o parte, şi la decizia pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, precum şi la efectele şi consecinţele
acestora în planul controlului de constituţionalitate al textului de lege
criticat în prezenta cauză.
2. Decizia Curţii
Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007
Decizia nr. 62/2007,
prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea
şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207
din Codul penal, dă expresie jurisprudenţei consecvente a Curţii în aceeaşi
materie.
Curtea reţine în acest sens
că, la data adoptării Codului penal, infracţiunile contra demnităţii
persoanei au fost consacrate în titlul II din partea specială şi au format
obiect de reglementare pentru cap. IV, cuprinzând infracţiunile de insultă [art.
205] şi calomnie [art. 206], dispoziţii completate printr-o cauză
specială de înlăturare a caracterului penal al faptei, şi anume proba verităţii
[art. 207].
În mod constant, Curtea
Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal,
statuând că legiuitorul incriminează şi sancţionează faptele de insultă şi calomnie
ca infracţiuni contra demnităţii persoanei - valoare esenţială prevăzută în
art. 1 alin. (3) din Constituţie [a se vedea Decizia nr. 134 din
6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din
23 august 2000, Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr.
337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, Decizia nr. 95 din 21 martie
2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai
2002, sau Decizia nr. 298 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 14 august 2003].
Invocând asigurarea
libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită
în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil,
Parlamentul a abrogat, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006,
dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba
verităţii.
Urmând aceeaşi linie
jurisprudenţială, Curtea a constatat neconstituţionalitatea abrogării acestor
dispoziţii şi a reţinut, prin Decizia nr. 62/2007, că dezincriminarea
infracţiunilor de insultă şi calomnie contravine prevederilor constituţionale
ale art. 1 alin. (3) care consacră demnitatea omului ca fiind una din
valorile supreme în statul de drept, ale art. 16 privind egalitatea în
drepturi, ale art. 21 referitoare la liberul acces la justiţie, ale art.
30 alin. (6) privind limitele libertăţii de exprimare şi ale alin.
(8) potrivit cărora "Delictele de presă se stabilesc prin lege",
precum şi prevederilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces
echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
respectiv ale art. 10 paragraful 2 din Convenţie şi ale art. 19 paragraful
3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
prevederi referitoare la limitele exercitării libertăţii de exprimare.
În raport cu contextul
legislativ existent la momentul pronunţării Deciziei nr. 62/2007, Curtea
a reţinut că "prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un
inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care
garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice
prevăzute de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal,
demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă
formă de ocrotire juridică reală şi adecvată". Curtea a mai motivat că
"nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea
recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile
menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o
asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este
instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul
civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul
civil - care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse
prin fapte ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul
analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea
umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase
materiale".
Motivarea deciziei a avut
în vedere, prin urmare, semnificaţia dată de legiuitorul constituant demnităţii
umane - "valoare supremă" şi garantată potrivit art. 1 alin. (3)
din Constituţie -, în contextul abrogării unor dispoziţii legale care
instituiau un nivel de protecţie a acestei valori, apreciat în mod consecvent
în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale. Renunţarea la una dintre modalităţile care asigurau o
protecţie efectivă a acestei valori, astfel cum considerentele deciziei Curţii
Constituţionale au relevat, cu consecinţa trecerii la un standard inferior de
ocrotire a demnităţii în raport cu cel anterior consacrat de legislaţia
infraconstituţională, constituie o încălcare a principiului constituţional
menţionat.
De altfel, şi în prezent,
incriminarea faptelor de insultă şi calomnie se regăseşte, cu diverse
particularităţi, în majoritatea legislaţiilor penale moderne, prin care sunt
reglementate ca infracţiuni faptele îndreptate împotriva demnităţii persoanei.
Potrivit unui studiu
realizat în acest sens de către Comitetul director cu privire la mass media şi
societatea informaţională din cadrul Consiliului Europei [Steering Committee on
Media and Information Society - CDMSI]1 asupra legislaţiei în
materie din statele membre ale Consiliului Europei şi aplicarea acesteia în
lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - actualizat pe baza
informaţiilor agenţilor de legătură ai instanţelor de jurisdicţie
constituţională transmise Curţii Constituţionale a României în cadrul
colaborării prin intermediul Comisiei de la Veneţia -, dispoziţiile penale
referitoare la insultă şi calomnie caracterizează legislaţia celor mai multe
dintre statele membre ale Consiliului Europei.
1 http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/media/CDMSI/CDMSI(2012)Misc
11 Rev2_en. pdf
Curtea constată astfel că,
într-un număr de 34 de state membre ale Consiliului Europei, ocrotirea
demnităţii se realizează atât prin mijloace de drept penal, cât şi prin
mijloace de drept civil, faptele de insultă şi calomnie constituind, în
condiţiile legii, şi cu particularităţi specifice fiecărui stat, infracţiuni
[Albania, Andorra, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca,
Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania (unde este incriminată atât calomnia
îndreptată împotriva vieţii private, cât şi calomnia îndreptată împotriva vieţii
publice), Grecia, Islanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta,
Monaco, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, San Marino, Serbia,
Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ţările de Jos, Ungaria]. În
Federaţia Rusă faptele în cauză au fost dezincriminate în 2011 şi reincriminate
în 2012.
Într-un număr de 12 state
membre ale Consiliului Europei, aceste fapte au fost dezincriminate total -
ocrotirea demnităţii realizându-se doar prin mijloace de drept civil - sau
parţial [Ucraina, în 2001; Bosnia şi Herţegovina, în 2002; Estonia, în 2002 (cu
unele excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Cipru, în 2003 (cu
unele excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Georgia, în 2004;
Republica Moldova, în 2004; Regatul Unit, în 2009; Letonia, în 2009; Armenia,
în 2010; Irlanda, în 2010; Muntenegru, în 2011; Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, în 2012].
Faptele de insultă şi
calomnie constituie, în condiţiile legii, infracţiuni şi în unele state care nu
sunt membre ale Consiliului Europei, de exemplu, în Belarus, Chile şi în unele
state mexicane. De menţionat că legislaţiile statelor cuprind, adesea,
reglementări distincte cu privire la faptele de defăimare săvârşite prin presă
sau asupra preşedintelui statului şi înalţilor demnitari ori împotriva
naţiunii.
Cât priveşte jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la libertatea de exprimare, în
general, şi la faptele de defăimare, în special, se constată că aceasta
subliniază importanţa libertăţii de exprimare, considerată a fi "unul
dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice",
precizându-i totodată limitele, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 10 paragraful
2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, potrivit căruia "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă
îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,
restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea
teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale
sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti"
[de exemplu, Hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în Cauza Lingens împotriva
Austriei, Hotărârea din 22 februarie 1989 pronunţată în Cauza Barfod împotriva
Danemarcei, Hotărârea din 23 aprilie 1992 pronunţată în Cauza Castells
împotriva Spaniei, Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstoy
Miloslavsky împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 ianuarie 1999 pronunţată
în Cauza Janowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 15 iunie 2000 pronunţată în
Cauza Erdogdu împotriva Turciei, Hotărârea din 18 iulie 2000 pronunţată în
Cauza Şener împotriva Turciei, Hotărârea din 28 septembrie 2000 pronunţată în
Cauza Lopes Gomes da Silva împotriva Portugaliei, Hotărârea din 6 februarie 2001
pronunţată în Cauza Tammer împotriva Estoniei, Hotărârea din 19 aprilie 2001
pronunţată în Cauza Maronek împotriva Slovaciei, Hotărârea din 29 iunie 2004
pronunţată în Cauza Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Hotărârea din 17
decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României,
Hotărârea din 22 februarie 2005 pronunţată în Cauza Pakdemirli împotriva
Turciei, Hotărârea din 15 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Kyprianou
împotriva Ciprului, Hotărârea din 25 aprilie 2006 pronunţată în Cauza Dammann
împotriva Elveţiei, Hotărârea din 17 octombrie 2006 pronunţată în Cauza
Gourguenidze împotriva Georgiei, Hotărârea din 15 februarie 2007 pronunţată în
Cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 17 iulie 2008 pronunţată în
Cauza Riolo împotriva Italiei, Hotărârea din 20 octombrie 2009 pronunţată în
Cauza Lombardi Vallauri împotriva Italiei, Hotărârea din 1 decembrie 2009
pronunţată în Cauza Karsai împotriva Ungariei, Hotărârea din 6 mai 2010
pronunţată în Cauza Brunet-Lecomte şi Lyon Mag' împotriva Franţei, Hotărârea
din 12 octombrie 2010 pronunţată în Cauza Nur Radyo Ve Televizyon Yayinciligi
A.Ş. împotriva Turciei (nr. 2), Hotărârea din 15 martie 2011 pronunţată în
Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei şi Hotărârea din 12 septembrie 2011 pronunţată
în Cauza Palomo Sanchez şi alţii împotriva Spaniei].
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra necesităţii existenţei unui
just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare,
consacrată de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie,
care, de asemenea, este protejat de Convenţie, prin art. 8, ca element
al vieţii private, reţinând că această condiţie poate necesita adoptarea unor
măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private
în relaţiile dintre indivizi [de exemplu, Hotărârea din 17 decembrie 2004
pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 91]. Pentru
a vedea dacă sunt respectate cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10
din Convenţie, Curtea, în cazul existenţei unei ingerinţe în exercitarea
libertăţii de exprimare, procedează la analiza următoarelor elemente: dacă
ingerinţa este "prevăzută de lege", dacă vizează unul sau mai multe
dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă este
"necesară într-o societate democratică" pentru atingerea acestor
scopuri [Hotărârea din 17 decembrie 2004 în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva
României, paragraful 85, şi Hotărârea din 15 februarie 2007 pronunţată în Cauza
Boldea împotriva României, paragraful 47].
Acest echilibru este
evaluat diferit în statele membre ale Consiliului Europei, în funcţie de
contextul socio-istoric specific fiecărui stat şi de gradul de protecţie pe
care constituţiile îl acordă unor drepturi şi valori fundamentale, ceea ce
determină diferenţe substanţiale ale legislaţiilor în materie, reflectate, de
exemplu, în grade diferite de acordare a daunelor şi costurilor procedurale,
definiţii diferite, diverse limitări şi inversarea sarcinii probei în anumite
jurisdicţii.
Cât priveşte libertatea de
exprimare prin presă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca
element important rolul indispensabil de "câine de pază" care revine
presei într-o societate democratică [de exemplu, Hotărârea din 27 martie 1996
pronunţată în Cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, paragraful 39]. Presa nu
trebuie să depăşească însă anumite limite, ţinând în special de protecţia
reputaţiei şi drepturilor altor persoane. Totuşi îi revine sarcina de a
comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi a responsabilităţilor sale,
informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor
subiecte de interes general [a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 24
februarie 1997 pronunţată în Cauza De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei,
paragraful 37, Hotărârea din 25 iunie 2002 pronunţată în Cauza Colombani şi
alţii împotriva Franţei, paragraful 55, şi Hotărârea din 17 decembrie 2004
pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, paragraful 93].
În această jurisprudenţă,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a bazat soluţiile pronunţate şi
considerentele pe interpretarea noţiunii de democraţie. Deşi nu oferă o definiţie
exactă a acestei noţiuni, instanţa de la Strasbourg menţionează aspectele sale
constitutive - pluralismul, toleranţa şi spiritul deschis, fără de care nu
poate exista o "societate democratică". Realizarea unei societăţi
democratice presupune existenţa unei dezbateri publice deschise. Prin urmare,
marja de apreciere a statelor pentru restrângerea libertăţii de exprimare şi de
informare în probleme de interes public, inclusiv probleme politice, este
limitată sub acest aspect. În plus, orice prevedere legală, care, prin
sancţiuni speciale, oferă politicienilor, membrilor guvernului şi înalţilor
funcţionari protecţie sporită împotriva defăimării, nu este compatibilă cu art.
10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. În acest sens, de la Hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în
Cauza Lingens împotriva Austriei la Hotărârea din 15 martie 2011 pronunţată în
Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a aplicat noţiunea de prag ridicat de toleranţă pentru critici în ceea ce
priveşte politicienii, membrii guvernului şi şefii de stat.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului nu a condamnat sancţionarea penală a insultei şi calomniei,
dar a criticat utilizarea de sancţiuni penale ca răspuns la acte considerate
defăimătoare. Poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului se bazează pe
importanţa pe care o acordă cetăţenilor, în general, şi, în special,
jurnaliştilor, pentru a nu fi descurajaţi să îşi exprime opiniile cu privire la
chestiuni de interes public, de teama unor sancţiuni penale sau de altă natură.
Ceea ce a criticat Curtea de la Strasbourg este utilizarea excesivă a
prevederilor penale, reţinându-se, cât priveşte jurnaliştii, că aplicarea chiar
a unei sancţiuni penale uşoare are repercusiuni majore pentru capacitatea
acestora de a-şi exercita atribuţiile, simpla existenţă a unor dispoziţii de
drept penal cu privire la defăimare având un efect descurajator şi, prin
urmare, afectând libertatea de exprimare şi de informare.
Se constată, aşadar, o
distincţie clară în ceea ce priveşte situaţia jurnaliştilor şi a presei, în
general, în considerarea rolului acesteia din urmă într-o societate
democratică. Este, de altfel, o distincţie pe care şi Constituţia
României o prevede, iar Curtea Constituţională a reţinut-o în Decizia nr.
62/2007, statuând că: "abrogarea art. 205, 206 şi 207
din Codul penal contravine şi dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din
Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie sunt
săvârşite prin presă. Textul constituţional menţionat prevede că «delictele de
presă se stabilesc prin lege». În absenţa oricărei distincţii, rezultă că
delictele de presă se pot stabili prin lege specială - de exemplu, printr-o
lege a presei, cum se întâmplă în Franţa - sau prin legea penală comună, care
este în cazul de faţă Codul penal. Astfel, dimensiunea constituţională a
delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie,
ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a
legiuitorului."
Potrivit aceleiaşi
jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesar ca legea să
ofere garanţii adecvate şi eficiente împotriva sancţiunilor sau sentinţelor
disproporţionate cu privire la libertatea de exprimare, iar judecătorii, în
argumentarea hotărârilor, să urmărească elementele avute în vedere de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, ori de câte ori acestea
sunt relevante în circumstanţele cazului.
3. Efectul specific al
deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea
normelor abrogatoare
Dispoziţiile legale de
abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa de
contencios constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei
norme de abrogare, în condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de
constituţionalitate a legii este o prezumţie relativă, iar, pe de altă parte,
prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare - potrivit cărora
"Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se
repună în vigoare actul normativ iniţial" -, se adresează legiuitorului,
vizând activitatea de legiferare. În acest sens, Curtea s-a pronunţat atât prin
Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii [de exemplu, Decizia nr.
20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009,
Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14
aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din
4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia nr.
1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013].
Curtea a reţinut, de
principiu, că "art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la
controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul
constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice
în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar
prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă
efecte".
Efectele deciziilor Curţii
Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1)
din Constituţie, potrivit cărora:
"Dispoziţiile din
legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca
fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Efectul specific al
deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de
abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor
menţionate, dă expresie şi eficienţă - în situaţia particulară a constatării
neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei intervenţiei Parlamentului
sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei - normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin.
(1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei
Constituţiei şi în art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii
sunt general obligatorii.
Prin Decizia nr. 62/2007,
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206
şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale, deoarece, în esenţă,
"prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil
vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează
demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute
de art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia
persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală
şi adecvată." Or, a accepta că singurul efect al deciziei Curţii
Constituţionale este acela al încetării efectelor juridice ale textului
constatat ca fiind neconstituţional, în termen de 45 de zile de la publicarea
deciziei în Monitorul Oficial al României, înseamnă a accepta că decizia Curţii
Constituţionale nu are, în realitate, niciun efect, deoarece situaţia care a
determinat constatarea neconstituţionalităţii va continua să subziste, respectiv
demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu vor beneficia, în continuare,
de nicio formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
Curtea constată că în
astfel de cazuri nu intervine o "abrogare a abrogării", pentru a se
putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din
Legea nr. 24/2000 potrivit cărora "Nu este admis ca prin abrogarea unui
act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial" -
dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este
vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii
unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art.
142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al
supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora
deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în
mod expres această distincţie în cuprinsul deciziilor nr. 414/2010 şi nr.
1.039/2012, reţinând că "acesta este un efect specific al pierderii
legitimităţii constituţionale [...], sancţiune diferită şi mult mai gravă decât
o simplă abrogare a unui text normativ".
De asemenea, Curtea reţine
că, în afară de Decizia nr. 62/2007, toate celelalte decizii ale sale
prin care au fost constatate ca fiind neconstituţionale norme abrogatoare au
avut ca efect imediat repunerea în vigoare a normelor abrogate, consecinţă
necontestată nici în jurisprudenţa instanţei supreme.
Astfel, Curtea reţine, cu
titlu exemplificativ, efectele declarării ca neconstituţionale a normelor care
abrogau: gratuitatea acţiunilor având ca obiect despăgubiri materiale pentru
daune morale [Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, având drept consecinţă
repunerea în vigoare a normelor care prevedeau gratuitatea respectivelor
acţiuni]; motivul de recurs pentru lipsa elementelor constitutive ale unei
infracţiuni [Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, având drept
consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al art. 3859
alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală]; motivul de recurs
existent atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a
făcut o greşită aplicare a legii [Decizia nr. 783 din 12 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie
2009, având drept consecinţă repunerea în vigoare a conţinutului anterior al
art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură
penală]. Spre exemplu, în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Secţia penală, prin Decizia nr. 2.461 din 26 iunie 2009, a reţinut că:
"prin decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 -
publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie 2009 - s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr.
356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Curtea
Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. 1 pct. 171
din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile declarate
neconstituţionale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21
privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie
referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la
prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art.
13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, critica formulată
de inculpaţi prin referirea la cazul de casare prevăzut în art. 3859
alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală devine actuală
şi posibilă".
4. Deciziile Curţii
Constituţionale şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - expresie a
unor competenţe specifice, strict prevăzute de lege
Curtea constată că situaţia
relevată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate pune în evidenţă
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5)
din care se desprinde principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4)
referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art.
126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale art.
142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei" şi ale art. 147 alin. (1) şi (4)
referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
În condiţiile existenţei
unor decizii contrare - dar, deopotrivă, obligatorii pentru instanţele de
judecată - pronunţate de Curtea Constituţională, pe de o parte, şi de Înalta
Curte de Casaţie de Justiţie, pe de altă parte, se pune problema distincţiilor
dintre efectele juridice ale deciziilor celor două instanţe, precum şi a
temeiului de drept care fundamentează preeminenţa uneia sau alteia dintre
deciziile contrare. Problema este cu atât mai sensibilă, cu cât ambele
categorii de decizii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, şi anume
decizia Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (4) din
Constituţie, respectiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Această problemă a fost
deja supusă analizei Curţii Constituţionale, cu prilejul obiecţiei de
neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie
2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23
februarie 2012, cu privire la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor şi ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii. Cu acest prilej, Curtea a reţinut că "dispoziţiile art. 99 lit.
ş) din Legea nr. 303/2004, modificată, care reglementează ca abatere disciplinară
«nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul
legii», [...] dau expresie şi eficienţă prevederilor art. 126 alin. (3),
respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie". Totodată,
Curtea a constatat că "ambele categorii de decizii [...] dau expresie unei
competenţe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, [...], respectarea
lor nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de
judecată."
Cu alte cuvinte, competenţa
diferită a celor două instanţe, stabilită de legiuitorul constituant şi
dezvoltată prin norme infraconstituţionale, elimină posibilitatea soluţiilor
contradictorii şi asigură respectarea, deopotrivă, a deciziilor pronunţate de
Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate şi de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul
legii.
Astfel, potrivit art. 142 alin.
(1) din Constituţie, "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei", atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din
Legea fundamentală. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a doua din
Constituţie, "De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Textul
constituţional citat nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care
Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor
decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în
întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în
acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, prin
care a reţinut că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face
parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea
neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor". Tot astfel, prin
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie
1995, privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului
de constituţionalitate, s-a reţinut că "puterea de lucru judecat ce
însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se
ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină
acesta". Curtea a mai statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.415
din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
796 din 23 noiembrie 2009, că "atât considerentele, cât şi dispozitivul
deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor
subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul,
respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii
criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în
considerentele şi dispozitivul prezentei decizii."
În ceea ce priveşte
competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în
reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta
este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia
"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei
sale". Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din
27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din
3 iulie 2009, că "în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin.
(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a
asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele
judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi
echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia
României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională
să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să
efectueze controlul de constituţionalitate al acestora." Aşadar,
competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului
în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la
"interpretarea şi aplicarea unitară a legii" şi numai cu privire la
"celelalte instanţe judecătoreşti".
Curtea Constituţională
decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra
modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de
altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie,
inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului
în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti.
Ca urmare, faţă de textul
constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma
"dezlegarea dată problemelor de drept judecate", cuprinsă în art. 4145
alin. 4 din Codul de procedură penală, pe de o parte, nu poate privi
decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale,
cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a
efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti,
iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de
sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii "dezlegarea
dată problemelor de drept judecate" poate fi obligatorie, pentru că numai
în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale.
Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin.
(1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile
Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie
transformat, cu încălcarea Constituţiei, într-o formă de control al actelor
Curţii Constituţionale.
5. Decizia nr. 8 din
18 octombrie 2010 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011
Contrar prevederilor
constituţionale ale art. 147 alin. (1) şi (4), procurorul general
al României a promovat un recurs în interesul legii "cu privire la
consecinţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2007 [. ..] asupra
activităţii dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul
penal". Altfel spus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată
ca, prin intermediul recursului în interesul legii, să se pronunţe în legătură
cu efectele deciziei Curţii Constituţionale.
Deşi s-a aflat în faţa unui
recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii - în loc de interpretarea şi
aplicarea unitară a acesteia -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat
Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele:
"[. ..] câtă vreme
faptele de insultă şi de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56
din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare,
singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că
faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în
care erau incriminate ar fi reintrat in vigoare. Prin urmare, neexercitarea de
către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat
neconstituţional, nu poate conduce univoc la soluţia de suplinire a acestei
puteri esenţiale în cadrul statului de drept şi la emiterea în numele ei, de
către o altă autoritate, a unei dispoziţii de abrogare, un asemenea procedeu
fiind inadmisibil şi în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3)
din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de
neînlăturat pentru tehnica legislativă, că «nu este admis ca prin abrogarea
unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ
iniţial»."
Curtea constată faptul că
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursurilor în interesul
legii, a revenit asupra jurisprudenţei sale în privinţa efectelor deciziilor
Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii normelor
abrogatoare.
Astfel, prin Decizia nr.
3 din 4 aprilie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii şi publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: "Prin Decizia nr.
62/2007, Curtea Constituţională a înlăturat orice dubii cu privire la
efectele declarării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare,
stabilind că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1)
din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă
să producă efecte juridice. Această interpretare dată de Curtea Constituţională
înseşi efectelor unei decizii prin care s-a declarat neconstituţional un text
de abrogare face ca hotărârile instanţelor interne prin care a fost respinsă
cererea reclamanţilor, cu motivarea că decizia Curţii Constituţionale nu poate
activa un text abrogat, să fie total lipsite de temei legal. [. ..] Or,
potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile
Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie
aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei dar şi
considerentele care îl explicitează". Prin aceeaşi decizie s-a arătat că
instanţele de judecată sunt "obligate să se conformeze deciziilor Curţii
Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate
neconstituţionale".
În continuare, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012,
pronunţată în recurs în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012, a reluat jurisprudenţa Curţii
Constituţionale cu privire la efectele deciziilor acesteia în privinţa normelor
de abrogare declarate neconstituţionale.
6. Infirmarea de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Deciziei Curţii Constituţionale nr.
62/2007 - neconstituţionalitatea "dezlegării date problemelor de drept
judecate"
Excepţia de
neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează, în cadrul
examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. 4 din Codul
de procedură penală, o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la
recursul în interesul legii care a condus, astfel cum s-a arătat, la infirmarea
unei decizii a Curţii Constituţionale.
Întrucât, faţă de textul
constituţional al art. 126 alin. (3), sintagma "dezlegarea dată
problemelor de drept judecate", cuprinsă în art. 4145 alin.
4 din Codul de procedură penală, nu poate privi decât interpretarea şi
aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti,
interpretarea acestei sintagme la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie prin Decizia nr. 8/2010 este neconstituţională, contravenind
prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) care
consacră principiul securităţii juridice, ale art. 1 alin. (4)
referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art.
126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale
art. 142 alin. (1) potrivit cărora "Curtea Constituţională este
garantul supremaţiei Constituţiei" şi ale art. 147 alin. (1) şi (4)
referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Procedând la această
interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de
control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea
Constituţională.
Întrucât acest precedent
afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii Constituţionale, se impune
sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art. 4145 alin.
4 din Codul de procedură penală, ce reglementează obligativitatea
dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei instanţe
posibilitatea ca, pe această cale, în temeiul unei norme infraconstituţionale,
să dea dezlegări obligatorii care contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii
Constituţionale.
7. Efectele deciziei Curţii
Constituţionale
Prezenta decizie determină
- de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I -
restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de incriminare a
insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal,
precum şi a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal privind proba
verităţii, cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din
Constituţie.
Pentru considerentele
expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din
Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit.
A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
Admite excepţia de
neconstituţionalitate ridicată de Veronica Aneta şi Oana Dămoc în Dosarul nr.
23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi - Secţia penală, având ca obiect
dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală,
şi constată că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 8 din 18
octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416
din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin.
(3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin.
(1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Iaşi - Secţia penală şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 29 aprilie
2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN |
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică |
*
OPINIE CONCURENTĂ
În acord cu soluţia
adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie
2013 considerăm că era necesar ca în motivarea acesteia Curtea Constituţională
trebuia să reflecte rolul pe care libertatea de expresie, în special în presă,
îl are într-o societate democratică.
Standardele internaţionale
converg în direcţia unei depenalizări a insultei şi calomniei în presă, astfel
cum rezultă din:
1. Interpretarea art. 19
din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin
Comentariul general nr. 34, adoptat în iulie 2011 de către Comitetul
Drepturilor Omului, O.N.U, potrivit căreia statele părţi trebuie să aibă în
vedere depenalizarea insultei şi calomniei, aplicarea legii penale trebuind să
fie circumscrisă cazurilor celor mai grave, pedeapsa cu închisoarea nefiind
considerată niciodată potrivită. Citând din jurisprudenţa sa, respectiv Cauza
nr. 909/2000, Kankanamge împotriva Sri Lanka, Comitetul consideră că nu este
acceptabil ca o persoană să fie inculpată pentru insultă şi calomnie fără a fi
judecată în cel mai scurt timp posibil, acest lucru având un efect disuasiv
pentru restrângerea libertăţii de exprimare pentru persoana interesată, precum
şi pentru alte persoane. În acelaşi timp, Comitetul precizează că normele
referitoare la insultă şi calomnie nu trebuie să determine o restrângere
excesivă a dreptului la libertate de expresie.
2. În ceea ce priveşte
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie menţionat că,
potrivit acesteia, presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea
sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni
politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, în
acest sens, Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunţată în Cauza De Haes şi
Gijsels împotriva Belgiei, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, paragraful 37; Thoma
împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III,
şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55,
CEDO 2002-V).
Această jurisprudenţă este
citată în Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre
împotriva României, paragraful 93. În acelaşi paragraf Curtea reaminteşte rolul
indispensabil de "câine de pază" care revine presei într-o societate
democratică, citând jurisprudenţa sa constantă, respectiv Hotărârea din 27 mai
1996, pronunţată în Cauza Goodwin împotriva Marii Britanii, Culegerea de
decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas
împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III.
În acelaşi timp, prin
hotărârile pronunţate în două cauze recente, respectiv Axel Springer A.G.
împotriva Germaniei (7 februarie 2012) şi Von Hannover împotriva Germaniei (7
februarie 2012), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat criteriile
care pot determina o limitare a dreptului la libertatea de expresie în presă,
printre care veridicitatea informaţiei jurnalistice, severitatea sancţiunii,
modul în care informaţia contribuie la o dezbatere de interes public, şi nu la
discuţii care să vizeze elementul senzaţional, fără niciun fel de utilitate.
În ceea ce priveşte România
trebuia menţionată Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea
obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România prin care Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei reţinea că art. 205 şi 206 din
Codul penal aduc atingere în special libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice
fără întârziere aceste prevederi, care pot aduce atingere unor drepturi şi
libertăţi fundamentale.
De asemenea, trebuia să fie
avut în vedere ultimul Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European
şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului
de cooperare şi de verificare în care se arată următoarele: "Comisia ar dori,
de asemenea, să atragă atenţia asupra rolului mijloacelor de informare în masă.
Au existat numeroase exemple de informare în masă care au exercitat presiuni
asupra sistemului judiciar, precum şi anumite îndoieli cu privire la
eficacitatea activităţii de supraveghere desfăşurată de Consiliul Naţional al
Audiovizualului. Situaţia sugerează necesitatea unei revizuiri a normelor
existente pentru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o
protecţie corespunzătoare a instituţiilor şi a drepturilor fundamentale ale
persoanelor, precum şi pentru a pune la dispoziţie măsuri reparatorii
eficiente."
Potrivit Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, observaţiile
cuprinse în Raportul Comisiei Europene anterior menţionat sunt obligatorii
pentru legiuitorul naţional.
Considerăm că activităţile
de supraveghere exercitate de Comisia Europeană trebuie să fie respectate, dar
apreciem că procesul de reincriminare penală a insultei şi calomniei prin presă
nu este o soluţie la presiunile pe care mass-media le exercită asupra
sistemului judiciar, ţinând cont de rolul general pe care mijloacele de
informare în masă îl deţin într-o societate democratică.
Prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc
|
[1]
http://www.mediaddict.ro/cna-a-amendat-acasa-tv-cu-40-000-de-lei-pentru-emisiunea-cancan-tv/
[2]
Chiar dacă mai lung, redăm în anexa
1 conținutul deosebit de interesant al acesteia, cu atât mai mult cu cât există
și opinia concurentă a Doamnei Prof. Univ. Doctor Iulia Antoanella Motoc
(bazată în special pe apărarea dreptului la liberă exprimare).
[3]
Decizie referitoare la
admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din
Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi.
[4] Decizia 8/18.10.2010
[5]
Decizie referitoare la
admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145
alin. 4 din Codul de procedură penal.
[7]http://www.wolterskluwer.ro/data/manuals/3d9c614d5db97b31d3317c74fdac3601.pdf
[8] sau noul Cod penal care, teoretic, intră
în vigoare la 01.02.2014.