Modificarile in Codul de Procedura Fiscala valabile de la 1 noiembrie 2012

Anul 2012 s-a dovedit a fi un an prolific pentru consolidări și modificări aduse Codului de Procedură Fiscală, ajungându-se la un număr record de 12 într-un an!

De la  1 noiembrie 2012 se aplică  OG 16/2012 publicată in Monitorul Oficial nr. 618 din 28 august 2012, care aduce modificări art. 83, 115 și art. 148 Codului de Procedură Fiscală.

Prevederile  art. 115 stipulează că se sting cu prioritate toate obligațiile principale în ordinea în care au fost contractate, iar apoi se sting datoriile accesorii, reprezentate de eventualele dobânzi sau penalități, tot în ordinea vechimii lor.

Ordonanța sus-menționată vine cu al. 3, care prevede că,   prin excepție de la prevederile alin. (1),  în cazul obligaţiilor fiscale de plată stabilite de organele de inspecție fiscală, precum şi a amenzilor de orice fel, se stinge cu prioritate obligaţia fiscală sau amenda pe care o alege contribuabilul.

În continuare, la art. 83, în cadrul căruia se modifcă al.1, se stipulează că  data depunerii declaraţiilor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă pe portalul e-România este data înregistrării acestora pe portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic  transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor, cu condiţia validării conţinutului declaraţiilor.  În cazul în care declaraţia nu este validă, data depunerii este data validării astfel cum rezultă din mesajul electronic.

O altă noutate o reprezintă  introducerea art. 148 care reglementează suspendarea executării silite în cazul depunerii unei scrisori de garanție bancară. În cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative  fiscale prin care se stabilesc  creanţe fiscale, executarea silită se suspendă sau nu începe pentru obligaţiile fiscale contestate dacă contribuabilul depune la organul fiscal competent o scrisoare de garanţie bancară la nivelul obligaţiilor fiscale contestate. Valabilitatea scrisorii de garanţie bancară trebuie să fie de minimum 6 luni de la data emiterii.  În situaţia în care pe perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie bancară contestaţia este respinsă, în totalitate sau în parte, organul fiscal execută garanţia în ultima zi de valabilitate a acesteia dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

·       contribuabilul nu plăteşte obligaţiile fiscale pentru care s-a respins contestaţia;

·       contribuabilul nu depune o nouă scrisoare de garanţie bancară;

·       instanţa judecătorească nu a dispus, prin hotărâre executorie, suspendarea executării actului administrativ fiscal potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

 Scrisoarea de garanţie bancară rămâne fără obiect în următoarele situaţii:

·       contestaţia a fost admisă, în totalitate;

·       instanţa judecătorească admite, prin hotărâre executorie, cererea contribuabilului de suspendare a executării actului administrativ fiscal potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare."

Ultima modificare este la art. 83, în cadrul căruia se modifcă al.1 ajungând să aibă următorul conținut: data depunerii declaraţiilor prin mijloace electronice de transmitere la distanţă pe portalul e-România este data înregistrării acestora pe portal, astfel cum rezultă din mesajul electronic  transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor, cu condiţia validării conţinutului declaraţiilor.  În cazul în care declaraţia nu este validă, data depunerii este data validării astfel cum rezultă din mesajul electronic.  Tot în cadrul  art.  83, după alineatul (3²) se introduce un nou alineat, alineatul (3³), cu următorul cuprins: " Prin excepţie de la prevederile alin. (3¹), în situaţia în care declaraţia fiscală a fost depusă până la termenul legal, iar din mesajul electronic transmis de sistemul de tranzacţionare a informaţiilor rezultă că aceasta nu a fost validată ca urmare a detectării unor erori în completarea declaraţiei, data depunerii declaraţiei este data din mesajul transmis iniţial în cazul în care contribuabilul depune o declaraţie validă până în ultima zi lucrătoare a aceleiaşi luni."

STUDIOLEGAL 21.12.2012

Continutul infractiunilor prevazute de Legea evaziunii fiscale nr. 241/2005

Legea nr. 241/2005 este actul care reglementează prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Deși este un subiect dificil, atât pentru stat, cât și pentru cei îndrituiți  a plăti taxele și impozitele, legea este una destul de lacunară, fapt dovedit prin lipsa unei definiții clare a conceptului de evaziune legislativă. O definiție mai amplă o conținea legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, lege abrogată prin legea nr. 241/2005. Potrivit art. 1 din Legea nr. 87/1994, evaziunea fiscală reprezintă “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor şi a altor sume datorate bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice sau juridice române sau străine, denumite în continuare contribuabili”.  Pe lângă lipsa unei definiții a evaziunii, legea consacră 6 articole din 16 infracțiunilor conexe infracțiunilor de evaziune fiscală, în timp ce infracțiunile propriu-zise de evaziune le este consacrat un singur articol - 9.

Art. 9 incriminează șapte fapte distincte, iar nu o singură faptă de evaziune fiscală cu mai multe modalități de realizare a ei.

1.         Ascunderea sursei impozabile sau taxabile-art. 9(1)a)

-               Are în vedere ascunderea bunului impozabil sau taxabil, ascundere văzută atât din punct de vedere fizic, cât și juridic.

-                În cazul în care veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, dar nu au fost declarate la organul fiscal competent, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii  în cauză, deoarece nu se poate spune că s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile în condiţiile în care organele fiscale pot lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului.

-               Pentru veniturile pentru care există doar obligaţia declarării, în cazul nedeclarării acestora vom fi în prezenţa infracţiunii în discuție.

-               Dispozițiile se aplică și în cazul în care se urmărește ascunderea venitului în scopul sustragerii de la plata contribuțiilor sociale prevăzute de Codul Fiscal.

2.         Omisiunea evidențierii operațiunilor comerciale- art. 9(1)b)

-               Pot comite această infracțiune administratorul ori  persoana fizică sau juridică ce are obligaţia legală sau contractuală de a organiza şi conduce contabilitatea. Când spunem administrator, ne referim și la cel care are această calitate, cât și la cel ce exercită în fapt atribuțiile unui administrator.

-               Se apreciază că nu va exista concurs de infracțiuni între prezenta și infracțiunea de înșelăciune reglementată de art. 215 Cod Penal.

-               ÎCCJ a decis, prin Decizia nr. 4/2008,  că fapta de a efectua înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările din contabilitate reprezintă doar infracțiunea de evaziune fiscală, nereținându-se în concurs cu infracțiunea de fals intelectual, prin  art. 43 din Legea 82/1991.

3.     Evidenţierea unor operaţiuni fictive- art. 9(1)c)

-               „evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive”.

-               Cel care comite infracțiunea  nu poate fi decât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii de evidenţiere în documentele legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, cum ar fi: contribuabilul, administratorul, directorul economic, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească obligaţia de a aplica corespunzător reglementările contabile, contabilul sau societatea care prestează servicii de contabilitate pe bază de contract de prestări servicii. 

-               Operațiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

-               Două dintre cele mai uzitate operațiuni fictive în cadrul societăților comerciale sunt diminuarea de TVA colectată prin operațiuni de stornare cu caracter fictiv sau simularea unor tranzacții comerciale prin interpunerea unor societăți fantomă care eliberează documente fiscale nelegale, neavând astfel la bază operațiuni reale.

4.     Alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile- art. 9(1)d)

-               Orice persoană fizică sau juridică poate săvârși această infracțiune.

-               Nu intră în concurs infracțiunea prevăzută de Codul Penal la art. 217 al1.

-               Distrugerea atât a informaţiilor din memoria unui aparat de taxat sau de marcat electronic fiscal cât şi a suportului tehnic propriu-zis de stocare a informaţiilor formează conţinutul constitutiv a două infracțiuni, respectiv cea prevăzută de art. 9(4), cât și cea de distrugere prevăzută de art. 217 Cod penal, cu condiția ca făptuitorul să nu fie și proprietarul bunului.

5.     Executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor-art. 9(1)e)

-               Subiectul activ poate fi orice persoană fizică cu atribuții în organizarea și conducerea contabilității.

-               Evidențele contabile duble nu trebuie să se confunde cu contabilitatea în partidă dublă, cea din urmă însemnând metodă de evidență contabilă legală, în care înregistrarea operațiilor se face concomitent în debitul unui cont și în creditul altui cont.

-               Condiția esențială este existența  unei situații contabile oficiale și a unei situații contabile paralele, acela fiind și momentul în care se consumă infracțiunea.

6.     Sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare-art 9(1)f)

-               are în vedere „sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanei verificate”.

-               Făptuitorul nu poate fi decât o persoană care are calitatea de contribuabil sau împuternicit de către contribualbil.

-               Fapta constituie infracțiune, în cazul în care este implicată autoritatea vamală, doar în cazul în care sustragerea de la efectuarea verificărilor vamale se face doar  în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale iar nu şi atunci când scopul este sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor vamale.

-               Conținutul vizează atât sustragerea cât și nedeclararea , iar nedeclararea privește atât nedeclararea fiscală, cât și cea de la Registrul Comerțului.

-               Textul principal este destul de limitativ în ceea ce privește locul de verificare a persoanei, întrucât textul vizează doar persoanele juridice, în timp ce contribuabil și posibil evazionist poate fi și o persoană fizică.

7.     Substituirea, degradarea sau înstrăinarea bunurilor legal sechestrate- art. 9(1)g)

-               „substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitori ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală”.

-               Este necesară existența unui bun legal sechestrat, indiferent dacă că este vorba de sechestru asigurător sau de instituirea sechestrului în cadrul procedurilor de executare silită.

În practică, evaziunea fiscală în România se prezintă la două extreme.  O dată avem mica evaziune, prezentă în multe firme, care se eludează de la a plăti impozitele,  cel mai adesea prin omisiunea evidențierii operațiunilor comerciale sau prin ascunderea bunului sau sursei impozabile sau taxabile. La polul opus, sa află marile evaziuni, cele realizate în participație cu statul, care de cele mai multe ori rămân nesancționate.

Pe lângă infracțiunile principale de evaziune, legea prezintă și fapte conexe, asimilate într-un fel faptelor de evaziune fiscală, privind refuzul de a prezenta documente organelor fiscale îndrituite, împiedicarea organelor de a intra pe terenul sau în incinta unde acestea trebuie să facă verificările financiare, fiscale sau vamale,  punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

STUDIOLEGAL 21.12.2012

Fiducia. Pentru uzul celor cu mari averi.

Fiducia reprezintă o noutate de ordin absolut în dreptul românesc. Cuvântul are provenienţă latină «fiducia»  care însemna încredere şi, prin urmare, originile instituţiei îşi au obârşia în dreptul roman. Cu toate acestea,  sursa de inspiraţie actuală în materie de fiducie este dreptul anglo saxon, unde relaţia fiduciară este de departe cel mai important concept în domeniul echităţii, fiind cunoscută şi sub numele de trust. Trust-ul, pe de altă parte, diferă într-o oarecare măsură de fiducie, principala diferenţă fiind că trust-ul nu presupune transferul dreptului de proprietate  de la constitutor la fiduciar.

Potrivit prevederilor art. 773 din Noul Cod civil, fiducia este „operaţia juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor”. Se observă cumulul de raporturi contractuale reunite într-o singură operațiune juridică :  transferul de drepturi de proprietate, mandatul atipic și administrarea unui patrimoniu de afectaţiune în folosul beneficiarului, raporturi ce formează și obiectul trivalent al fiduciei.

Singurele modalităţi de instituire a fiduciei potrivit Noului Cod Civil sunt legea sau contractul încheiat în formă autentică, spre deosebire de trust-ul englez, unde și judecătorul poate institui această operațiune juridică. Mai mult, legiuitorul român s-a dovedit a fi mai precaut instituind forma autentică, în timp ce țări cu o istorie în domeniu, cum ar fi SUA,  au impus doar forma scrisă ad probationem.

Articolul 775 formulează interdicția contractului de fiducie dacă prin aceasta se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului. Scopul articolului urmărește ca  fiducia să nu fie un instrument pentru eludarea dispozițiilor stricte din materia donațiilor și a legatelor, protejându-se rezerva succesorală și menținerea activelor în patrimoniile potențialilor constitutori-debitori.

În ceea ce privește părțile contractului, orice persoană fizică sau juridică poate fi constitutor în contractul de fiducie, cu respectarea, bineînțeles, a capacității de exercițiu, fiind în prezența unui act de dispoziție.  Pe de altă parte, conform articolului 776, numai instituțiile de credit, societățile de investiții și de administrare a investițiilor, societățile deservicii de investiții financiare, societățile de asigurare și de reasigurare legal înființate pot avea calitate de fiduciari, soluție ce s-a impus pentru a evita precedentele internaționale de spălare de bani și evaziune fiscală. De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici și avocații , indiferent de forma de exercitare a profesiei.

Beneficiarul fiduciei poate fi constitutorul, fiduciarul sau o terță persoană, cu respectarea condiției capacității depline de exercițiu, având în vedere natura de act de act de dispoziție a acceptării ori renunțării  la emolumentul fiduciei.

Articolul 779 reglementează elementele esențiale și minimale prevăzute sub sancțiunea nulității absolute:

-               Obligativitatea prevederii în contract a drepturilor reale, de creanță,garanții și orice alte drepturi patrimoniale transferate,

-               Durata transferului, care nu poate fi mai mare de 33 ani începând cu data încheierii sale,

-               Identitatea constitutorului sau a constitutorilor, respectiv a fiduciarului sau a fiduciarilor,

-               Beneficiarul sau beneficiarii să fie identificați sau cel puțin determinabili,

-               Scopul fiduciei și întinderea puterilor de administrare și de dispoziție e fiduciarului sau a fiduciarilor.

Articolele 782-783 ale Noului Cod Civil conțin regulile speciale privind obligațiile, puterile, răspunderea, remunerarea fiduciarului sau a fiduciarilor.  Fiduciarul are obligaţia de a da socoteală atât constituitorului, cât şi beneficiarului şi reprezentantului constituitorului la cererea acestora. Rezultă implicit  că rămâne la latitudinea părţilor să stabilească, în cuprinsul contractului, cine exercită controlul asupra fiduciarului, iar în cazul în care sunt mai mulţi, prioritatea între cei faţă de care există condițiile răspunderii. Deschiderea procedurii insolvenței împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară.

Bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite de titularii de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri sau de creditorii constituitorului care au o garanţie reală asupra bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este dobândită anterior datei stabilirii fiduciei. Ceilalți creditori- chirografarii-  pot să-și dreptul de urmărire numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive de admitere a acțiunii prin care a fost desființat sau a devenit inopozabil, în orice mod, cu titlu retroactiv, contractul de fiducie.  Prin voința părților se poate conveni ca și fiduciarul și/sau constitutorul să răspundă pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei.

Pentru prejudiciile cauzate prin acte de conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul său.

În situația în care fiduciarul nu își îndeplinește obligațiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredințate, constitutorul, reprezentantul său sau beneficiarul poate cere în justiție înlocuirea fiduciarului, prevede articolul 788 din Noul Cod Civil. Limitarea pe care o găsim aici privește posibilitatea înlocuirii fiduciarului de către instanța de judecată, nemenționându-se despre posibilitatea părților de a stipula în contract o clauză de înlocuire. Pe de altă parte, la alineatul 2 al prezentului articol Codul prevede că până la înlocuire, se va putea numi un administrator provizoriu, lucru ce poate fi privit ca o soluție mai la îndemână decât numirea unui nou fiduciar. Mai trebuie subliniat că numirea acestui administrator este una sub condiție, întrucât în cazul în care fiduciarul nu va fi schimbat sau în cazul găsirii unui înlocuitor, mandatul administratorului provizoriu va înceta.

Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunțat unilateral de către constitutor. După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de către părți ori denunțat de către constitutor decât cu acordul beneficiarului său, sau în absența acestuia, cu autorizarea instanței judecătorești. Se acceptă posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate,  instanța judecătorească, prin hotărâre judecătorească, să poată suplini chiar acordul  beneficiarului la modificarea, revocarea sau denunţarea unilaterală a contractului de fiducie.

În finalul reglementării, există trei cazuri de încetare a contractului de fiducie, prevăzute de articolul 790 :

1.         Prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului,

2.         În cazul în care toți beneficiarii renunță la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situație, încetarea producându-se la data finalizării formalităților de înregistrare pentru ultima declarație de înregistrare,

3.         În momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice.

Trebuie subliniat că, urmare a încetării contractului de fiducie, masa patrimonială fiduciară se transferă la beneficiar, ori în absenţa acestuia la constituitor, însă doar după plata datoriilor fiduciare.  Transferul datoriilor nu prejudiciază creditorii fiduciari, întrucât ei se vor putea îndestula din masa fiduciară şi după transferul ei către beneficiar sau constituitor, în aceleaşi condiţii în care o puteau face anterior momentului transferului.

Posibile aplicații practice:

1.         O societatea comercială care dorește să dezvoltarea unei afaceri poate opta pentru fiducie, în detrimentul înființări unei societăți comerciale distincte,

2.         În materie de incompatibilitate, prin numirea pe perioada incompatibilității, a unui fiduciar,

3.         În cazul unui asociat al unei societăți care dorește să se retragă temporar din sfera de activitate a societății poate numi temporar un fiduciar,

4.         O persoană lipsită de capacitate de exercițiu se poate folosi de un fiduciar pentru a  utiliza în mod avantajos bunul.

Contracte de fiducie – reglementare Cod fiscal

    ___________

    Paragraful a fost introdus prin punctul 9. din Ordonanţă nr. 30/2011 începând cu 01.10.2011.

   Art. 25¹. - (1) În cazul contractelor de fiducie, încheiate conform dispoziţiilor Codului civil, în care constituitorul are şi calitatea de beneficiar, se aplică următoarele reguli:

   a) transferul masei patrimoniale fiduciare de la constituitor către fiduciar nu este transfer impozabil în înţelesul prezentului titlu;

   b) fiduciarul va conduce o evidenţă contabilă separată pentru masa patrimonială fiduciară şi va transmite trimestrial către constituitor, pe bază de decont, veniturile şi cheltuielile rezultate din administrarea patrimoniului conform contractului;

   c) valoarea fiscală a activelor cuprinse în masa patrimonială fiduciară, preluată de fiduciar, este egală cu valoarea fiscală pe care acestea au avut-o la constituitor;

   d) amortizarea fiscală pentru orice activ amortizabil prevăzut în masa patrimonială fiduciară se determină în continuare în conformitate cu regulile prevăzute la art. 24, care s-ar fi aplicat la persoana care a transferat activul, dacă transferul nu ar fi avut loc.

   (2) În cazul contractelor de fiducie, încheiate conform dispoziţiilor Codului civil, în care calitatea de beneficiar o are fiduciarul sau o terţă persoană, cheltuielile înregistrate din transferul masei patrimoniale fiduciare de la constituitor către fiduciar sunt considerate cheltuieli nedeductibile.

    ___________

    Art. 25¹. a fost introdus prin punctul 9. din Ordonanţă nr. 30/2011 începând cu 01.10.2011.

STUDIOLEGAL 21.12.2012

Modificarea taxelor judiciare de timbru în teorie (în lege). Se aplică în practică ?

Prin Legea nr. 76/2012, intrată în vigoare la 1 septembrie 2012,  pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, au fost introduse modificări şi completări şi la Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. 

Astfel, de exemplu, în cazul ordonanţei de plată – procedură judiciară de recuperare a creanţelor reglementată prin OUG  119/2007 - ,  taxa  a crescut cu aproximativ 384% adică de la 39 la 150 de lei. Ordonanţa de plată a reprezentat un mijloc de asumare a responsabilităţilor ca stat membru al Uniunii Europene, iar incepând din anul 2007, această procedură coexistă cu cea a somaţiei de plată, reglementată prin Ordonanţa 5/2001, aprobată prin Legea 295/2002, ulterior modificată.

Articolul 28 din legea în discuţie, respectiv 76/2012, menţionează clar  la punctul 2 (1)³ :” Cererile privind ordonanţa de plată se timbrează cu 150 lei."

Interesant este totuşi că serviciul public al instanţelor judecătoreşti nu a început practicarea acestui tarif, cererile privind ordonanţele de plată fiind timbrate chiar şi ulterior datei de 1 septembrie a.c. cu 39 de lei, în loc de 150 de lei. Nu ne plângem de taxarea rămasă la nivelul inferior în practică dar, dacă în condiţiile unei modificări ce nu presupune un efort administrativ major nu se realizează aplicarea noilor texte de lege, ce se va întâmpla în momentul intrării în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă ? 

StudioLegal/A.G./07.11.2012

Medierea devine obligatorie?

Referitor la: Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator – Modificată prin Legea 115/2012

În data de 1 Octombrie a intrat în vigoare Legea 115/2012 care a adus modificări importante Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Ca urmare, art. 2 alin. 1) din Legea 192/2006 stabileşte începând cu data de Ianuarie 2013 obligaţia părţilor, persoane fizice sau juridice, de a participa la şedinţa de informare privind medierea inclusiv după declanşarea unui proces.

Conform art. 60 indice 1 părţile vor fi obligate din Ianuarie 2013 să dovedească instanţei participarea la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii prin prezentarea unui proces-verbal  eliberat de mediator. Este de reţinut faptul că este vorba despre obligativitatea de a participa la această şedinţă de informare şi nu despre obligativitatea de a încerca soluţionarea litigiului pe cale amiabilă ca procedură prealabilă.

Domeniile în care va fi obligatorie prezentarea procesului-verbal cu privire la participarea la şedinţa de informare, conform art. 60 indice 1 din lege, sunt:

-       în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;

-       în materia dreptului familiei, în situaţiile prevăzute la art. 64;

-       în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;

-       în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;

-       în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;

-       în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la Registrul Comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedurile prevăzute la art. 999-1018 din Codul de procedură civilă;

-       în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, după formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, cu condiţia ca victima să îşi exprime consimţământul de a participa la şedinţa de informare împreună cu făptuitorul.

 

Legea 115/2012 introduce posibilitatea, începând de la 01.10.2012, de a apela la mediator pentru realizarea partajului de bunuri comune, conform modificărilor aduse articolului 64 din Legea 192/2006.

O altă modificare a legii medierii care se aplică de la 01.10.2012, dar care priveşte finalizarea unui conflict prin mediere, este necesitatea de a prezenta acordul de mediere notarului public sau instanţei pentru verificarea condiţiilor de fond şi de formă şi pentru emiterea unui act autentic sau a unei hotărâri judecătoreşti, în cazul în care acordul are ca obiect transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale.

Conform modificării aduse de Legea 115/2012, din data de 01.10.2012 părţile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Această cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru, cu excepţia cazurilor în care acordul de mediere priveşte transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, a altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale.

În concluzie, din Ianuarie 2013 oricine este parte într-un proces care are obiectul inclus în una din materiile prevăzute la art. 60 indice 1 din lege sau doreşte introducerea unui astfel de proces la instanţa competentă potrivit dreptului comun, va trebui mai întâi să participe la şedinţa de informare cu privire la mediere şi să facă dovada acestei participări cu procesul-verbal încheiat de mediator.

                                                                                                                                         StudioLegal/Av. D.I./18.10.2012