Infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239 Noul Cod penal

Prin noul cod penal a fost introdusă infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239.

Această nouă reglementare are ca scop sancționarea acțiunilor debitorilor care iau orice măsuri posibile, la limita legii, în vederea împiedicării creditorilor de a-și valorifica creanța. De câte ori nu au apărut cazuri în care, deși există un titlu executoriu care se pune în executare silită, creditorul nu poate efectiv să obțină nimic de la debitor care, în mod fictiv, nu are niciun bun în proprietate și niciun venit.

Astfel, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. De asemenea se sancționează și fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri sau servicii producând o pagubă creditorului.

1.    Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să existe în raporturile cu caracter patrimonial şi implicit de dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi de a-şi acoperi pagubele produse de debitorii de rea-credinţă.

Obiectul material îl constituie bunurile distruse înstrăinate ori ascunse, mărfurile ori serviciile puse la dispoziţie etc.

2.    Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ. Subiectul activ al acestei infracţiuni trebuie să aibă o anumită calitate, şi anume să fie debitor al unei obligaţii. Debitorul este persoana care, la data scadenţei sau la cererea creditorului, este obligat să efectueze o anumită prestaţie. Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de comitere în participaţie în oricare din formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate). Pentru coautorat se cere ca toţi participanţii să aibă calitatea de debitori.

Subiectul pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică (privată sau publică) prejudiciată prin săvârşirea faptei. Creditorul este persoana care, în baza creanţei pe care o are la debitor, îi poate pretinde acestuia o anumită conduită, având dreptul să ceară executarea prestaţiei.

3.    Conţinutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material.

Elementul material se realizează prin mai multe acţiuni: a înstrăina, a ascunde, a deteriora, a distruge valori sau alte bunuri, a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, a achiziţiona mărfuri sau servicii în condiţiile în care cel ce le solicită este în imposibilitate de plată.

Prin fraudă se înţelege o înşelăciune, un act de rea-credinţă săvârşit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma atingerii drepturilor altuia.

Dacă prin săvârşirea actelor de distrugere sau deteriorare se întrunesc şi elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere (art. 253 C. pen.), aceasta se va reţine în concurs cu infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Prin invocarea de acte sau datorii fictive se înţelege acţiunea debitorului de a prezenta creditorului datorii inexistente sau orice alt act care să justifice acestuia amânarea executării prestaţiei, ori să creeze impresia imposibilităţii executării acesteia la momentul respectiv.

A achiziţiona mărfuri sau servicii semnifică a comanda, a solicita respectivele mărfuri sau servicii şi a le obţine, dar fără să le plătească. Debitorul trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială pentru întrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni în această ultimă variantă, respectiv să se afle în imposibilitate de plată. Incapacitatea de plată este efectul stării patrimoniului debitorului, care face imposibilă achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci debitorul este în incapacitate de plată când se află în imposibilitate de a-şi achita datoriile scadente din lipsă de lichidităţi. Poate săvârşi infracţiunea în această variantă de comitere cel care, comandând de mai multe ori mărfuri de la un comerciant şi plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în virtutea încrederii pe care o inspiră acestuia, face o ultimă comandă pe care ştie că nu are cum să o onoreze, nemaiavând bani.

Urmarea imediată. În cazul acestei infracţiuni, urmarea imediată se diferenţiază în funcţie de varianta de comitere. În varianta prevăzută în alin. 1), urmarea constă într-o micşorare reală sau aparentă a patrimoniului debitorului, creându-se în acelaşi timp o stare de pericol pe care acţiunea debitorului o creează pentru patrimoniul creditorului.

Fapta prevăzută în alin. 2) trebuie să producă o pagubă patrimoniului creditorului.

Raportul de cauzalitate. În cazul infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor între acţiunile prevăzute în textul incriminator şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

În varianta de comitere prevăzută în alin. 1), fapta se săvârşeşte cu intenţie directă. Latura subiectivă se întregeşte în această variantă cu scopul prevăzut expres în norma de incriminare, acela al fraudării creditorilor.

În varianta prevăzută în alin. 2) fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În lipsa intenţiei, fapta nu constituie infracţiune.

4.    Forme

Forme. Actele de pregătire sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. Potrivit art. 248 C. pen., tentativa la infracţiunea prevăzută în art. 239 alin. 1) se pedepseşte. Există tentativă când făptuitorul încearcă să-şi micşoreze patrimoniul prin înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere de valori ori bunuri, ori prin prezentarea de acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, dar nu ajunge la rezultatul dorit.

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor se consumă o dată cu realizarea în totalitate a oricăreia dintre acţiunile ce constituie elementul material - alin. (1) -, ori în momentul producerii unei pagube creditorului - alin. (2).

Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de mai multe acte de executare, ea se poate săvârşi şi în forma continuată, în această situaţie epuizarea având loc odată cu săvârşirea ultimului act de executare.

Potrivit art. 239 alin. 3) C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Conceput și red. StudioLegal/Av. D.I./2015