1. DECIZIA ÎNALTEI
CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE nr. 3 din 19 ianuarie 2015 privind recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi
aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. 1 din Codul de procedură penală privind admiterea în
principiu a contestaţiei în anulare referitor la participarea procurorului la
desfăşurarea acestei proceduri - M. Of. Nr. 150 din data de 2 martie
2015.
Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în
practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 431 alin. 1 din Codul de procedură penală privind admiterea în principiu a contestaţiei în anulare referitor la participarea
procurorului la desfăşurarea acestei proceduri.
În practica judiciară s-au evidenţiat trei orientări:
a. Unele instanţe au examinat admisibilitatea în
principiu a contestaţiei în anulare în
şedinţă publică, cu sau fără citarea părţilor şi cu participarea procurorului.
b. Alte instanţe au
analizat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără
citarea părţilor şi fără participarea
procurorului.
c. Alte instanţe au
examinat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în camera de consiliu, cu sau fără
citarea părţilor, dar cu participarea
procurorului.
Art. 431 din Codul
de procedură penală reglementează procedura admiterii în principiu
a contestaţiei în anulare, alin. 1 dispunând că “instanţa
examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea
părţilor.” Aşadar legiuitorul nu a prevăzut în mod expres participarea
procurorului în această procedură prealabilă judecării în fond a contestaţiei
în anulare.
Înalta Curte reţine pe de o parte faptul că dispoziţiile art. 363 alin. 1 din Codul
de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei
procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori
este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia
căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare.
Admiterea în principiu a
contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă
motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se
încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul
de procedură penală.
Pentru participarea
procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare
la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de
instanţa sesizată "luând concluziile procurorului". Din examinarea
acestei dispoziţii legale rezultă că instanţa decide asupra suspendării
executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu
admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate
sunt similare, dacă nu chiar identice cu cele verificate pentru admisibilitatea
în principiu.
În concluzie, Înalta Curte a decis că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în
cameră de consiliu, fără citarea părţilor, cu participarea procurorului.
2. DECIZIA
ÎNALTEI CURŢI
DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE nr. 2168 din 13 mai 2014 privind examinarea recursurilor declarate
împotriva Sentinţei civile nr. 3.277
din 16 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
de contencios administrativ şi fiscal - M. Of. Nr. 152 din data de 3 martie 2015.
3. CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA
A VIII-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL - SENTINŢĂ CIVILĂ nr. 3277 din 16 mai 2012 privind anularea unor acte
administrative - M. Of. Nr. 152 din data de 3 martie
2015.
Prin rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii Curţii de Apel se deschide calea pentru titularii
drepturilor de autor care au achitat TVA să ceară de la stat restituirea
acesteia, ca
fiind o plată nedatorată.
Prin cele două decizii, instanţele
de judecată au decis anularea prevederilor din Normele metodologice pct.
3 alin. 71 la art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 potrivit cărora
"în sensul art. 127 alin. 3 din Codul fiscal se
consideră că nu acţionează de o manieră independentă persoana care desfăşoară o
activitate dependentă potrivit art. 7 din Codul fiscal". Scopul acestor dispoziţii legale este acela de a
reglementa punerea în aplicare a art. 127 din Codul fiscal, adică de a
concretiza sfera persoanelor care nu acţionează în mod independent, din
perspectiva regimului juridic al taxei pe valoare adăugată (TVA).
Acesta reprezenta temeiul legal prin care
titularii drepturilor de autor au fost obligaţi să se înregistreze în scopuri
de TVA (dacă se încadrau în prevederile legale) şi să achite TVA către bugetul de stat.
Curtea a reţinut că această normă este
nelegală din următoarele motive:
-
adaugă la lege, în sensul că modifică indirect art. 7 din Codul
fiscal, extinzând sfera de aplicare a acestuia şi la titlul VI
consacrat reglementării taxei pe valoarea adăugată, contrar dispoziţiei exprese
care exceptează acest titlu de la aplicare, încălcând principiul ierarhiei
actelor normative şi principiul legalităţii actelor administrative;
-
contrazice prevederile art. 127 din Codul
fiscal, întrucât prin norma de trimitere la art. 7 din acelaşi act
normativ, astfel cum este interpretată de pct. 1 din normele
metodologice, exclude posibilitatea ca o activitate care presupune
obţinerea de venituri din drepturi de autor să poată fi considerată ca fiind
exercitată de o manieră dependentă, deşi prevederea legală pe care o pune în
aplicare permite calificarea ca fiind dependentă sau independentă a oricărei
activităţi, inclusiv a celei care presupune valorificarea drepturilor de autor.
4. DECIZIA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI
JUSTIŢIE nr. 4 din 19 ianuarie 2015 referitoare la
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 215 alin. 8 din Codul de procedură penală, în sensul
de a lămuri dacă, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra
unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse
iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau,
dimpotrivă, procurorului - M. Of. Nr.
157 din data de 5 martie 2015.
În urma verificării jurisprudenţei la nivel
naţional referitor la aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 215 alin. 8 din Codul
de procedură penală, privind competenţa
de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau
încetarea celor dispuse iniţial, în cursul urmăririi penale, s-au
evidenţiat două orientări: unele
instanţe au decis că este competent
judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar altele instanţe au hotărât că este competent procurorul.
Art. 215 din Codul de procedură penală reglementează
conţinutul controlului judiciar.
Următoarele argumente de interpretare care susţin opinia potrivit căreia, în cursul urmăririi
penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori
înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului au fost
aduse de instanţa supremă:
Potrivit art. 2151 alin. 2 din Codul
de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, în cursul urmării penale, controlul judiciar poate fi prelungit de
către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au
determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea
acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile.
Potrivit art. 2151 alin. 3 din Codul
de procedură penală, dispoziţiile alin. 2 sunt aplicabile şi în
cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi.
De asemenea, dispoziţiile
tranzitorii prevăzute în art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 stabilesc că în ceea ce
priveşte măsura preventivă a controlului judiciar, aflată în curs de executare,
în termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei de
urgenţă, procurorul, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale, verifică,
din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii
preventive a controlului judiciar ori dacă există temeiuri noi care justifică
măsura preventivă dispunând prelungirea.
Câtă vreme în
cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii
măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul
trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru
inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi
ipoteză analizată.
În
concluzie, în interpretarea şi aplicarea unitară
a dispoziţiilor art. 215 alin. 8 din Codul de procedură penală,
competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori
înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
5. DECIZIA ÎNALTEI
CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE nr.
2 din 2 februarie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care
este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în
calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul
hotărârilor CEDO), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de
jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă
instanţă soluţionându-se recursul procurorului - M. Of. Nr.
159 din data de 6 martie 2015.
Regula stabilită de art. 465 din Codul de
Procedură penală este că hotărârea pronunţată în revizuire este supusă căilor
de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Pot exista însă hotărâri
pentru care s-au parcurs toate cele trei
grade de jurisdicţie primă instanţă, apel şi recurs.
Care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei
date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura
prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de
jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultima instanţă
soluţionându-se recursul procurorului?
Curtea a admis sesizarea şi a decis că recursul este calea de atac, în forma şi
reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial. Următoarele argumente au fost reţinute de
instanţa supremă:
Analiza
dispoziţiilor art. 465 din Codul de procedură penală,
referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului, relevă că această cale
extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de
fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o
deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe
fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care
este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi
de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele.
Prin
posibilitatea acordată părţii de a exercita această cale extraordinară de atac,
practic Curtea Europeană a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că
dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe este garantat de art. 6
alin. 1 din Convenţie, iar acest drept trebuie
să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia
dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi
unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia
dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie
rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), deoarece securitatea
raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru
judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh
împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX), atunci când însă se
constată încălcarea unui drept, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului impune instanţelor obligaţia de a relua procesul
din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.
6. ORDINUL
Ministrului Muncii nr. 123 din 29 ianuarie 2015 privind modificarea şi
completarea Clasificării ocupaţiilor din România - nivel de ocupaţie (şase
caractere), aprobată prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei
sociale şi al preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 1.832/856/2011 - M. Of. Nr. 161 din data de 9 martie 2015.
Clasificarea
ocupaţiilor din România se completează cu 21 de noi ocupaţii practicate în
cadrul economiei naţionale, prevăzute în lista din anexa care face parte
integrantă din ordin, dintre care enumerăm:
asistent de farmacie, asistent medical balneofizioterapie,
balneofiziokinetoterapie şi recuperare, asistent medical de farmacie, de
pediatrie, asistent medical generalist, asistent medical laborator, asistent
medical igienă şi sănătate publică, expert relaţii sociale, manager servicii
private de securitate, tehnician în fizică etc.
7. PROIECT DE LEGE din 24
ianuarie 2015 privind revizuirea Constituţiei României
- M. Of. Nr. 162
din data de 9 martie 2015.
A fost publicat proiectul
cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României, lansat de Mişcarea pentru
Constituţia cetăţenilor la data de 24.01.2015. De la data publicării
proiectului în Monitorul Oficial cei care au depus proiectul au obligaţia de a
strînge 500.000 de semnături în termen de 6 luni, pentru a depune proiectul în
parlament, în vederea legiferării.
8. LEGEA nr.
25 din 9 martie 2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor privind dobândirea
dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor
spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum şi a
contractelor de schimb - M. Of. Nr. 166 din data de 10 martie 2015.
Diversificarea
serviciilor turistice şi nevoia de aliniere la reglementările comunitare
actuale, au impus introducerea în legislaţia românească a unor instituţii noi,
de natură să răspundă practicilor contractuale care deja funcţionează în
serviciile turistice.
Prin aeastă lege a fost aprobată OUG nr. 14/2011 care
stabileşte cadrul legal privind încheierea contractelor pe termen lung (mai mare
de un an), între consumatori şi comercianţi, având ca obiect dreptul de
folosinţă asupra spaţiilor de cazare şi beneficiiile acordate consumatorilor
referitoare la cazare, transport şi alte servicii.
Ca mijloace de protecţie a consumatorului, legea obligă comercianţii să ofere
consumatorilor informaţii cu privire la: descrierea produsului oferit,
perioada exactă în care consumatorul poate să exercite drepturile prevăzute în
contract, preţul contractului, serviciile oferite (energie electrică, apă, gaz
etc.) şi preţul acestora, prezentarea costurilor suplimentare obligatorii (taxe
anuale, taxe locale, taxe speciale), dreptul de retragere a consumatorului din
contract.
Aceste informaţii trebuie oferite consumatorului cu suficient
timp înainte de a încheia contractul sau
de a accepta oferta.
Contractul se încheie în forma scrisă standard prevăzută la
art. 10 din lege (cuprinzând informaţiile oferite consumatorului înainte de
încheierea contractului).
O altă formă de protecţie a consumatorului o reprezintă dreptul
de retragere din contract prevăzut la art. 17 din lege. Astfel, consumatorul are
dreptul de a se retrage din contract în termen de 14 zile calendaristice, fără
invocarea niciunui motiv, cu o notificare scrisă adresată profesionistului.
De asemenea, legea prevede că sunt interzise orice plăţi în avans,
acordarea de garanţii, rezervarea oricăror sume din conturi, recunoaşterea
explicită a sumelor datorate, precum şi orice alte plăţi sau contraprestaţii
efectuate de consumator către comerciant ori către orice terţ înainte de expirarea termenului de
retragere.
Încălcarea prevederilor legale prezentate mai sus
atrage răspunderea contravenţională, cuantumul amenzilor fiind cuprinse între 4.000
şi 80.000 de lei, în funcţie de gravitatea faptei. De asemenea, odată cu aplicarea sancţiunii
amenzii contravenţionale, agentul constatator poate dispune următoarele sancţiuni contravenţionale complementare: a) respectarea
imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate; b) restituirea
sumelor încasate fără temei legal, în termen de maximum 15 zile calendaristice; c) aducerea
contractului în conformitate cu prevederile legale, în termen de maximum 15
zile calendaristice; d) repararea deficienţelor constatate prin procesul-verbal.
Pentru soluţionarea pe cale amiabilă a
eventualelor dispute şi fără a se aduce atingere dreptului consumatorilor de a
iniţia acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au încălcat
dispoziţiile legale, consumatorii pot apela la procedura medierii.
9. ORDINUL nr. 194 din 23
februarie 2015 privind aprobarea Normelor pentru evaluarea şi
avizarea publicităţii la medicamentele de uz uman - M. Of. Nr. 168 din data de 11 martie 2015.
10.
LEGEA nr. 33 din 9 martie 2015 pentru
modificarea Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind
protecţia consumatorilor, precum şi pentru completarea art. 32 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 97/2001 privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării
alimentelor - M. Of. Nr. 170 din data
de 11 martie 2015.
Modificările aduse vizează o serie
de clarificări pentru a se asigura o corectă transpunere a Directivei
2005/29/CE, ca urmare a observaţiilor primite de la serviciile Comisiei
Europene . Aceste clarificări se referă la noţiunea de deformare substanţială a
comportamentului economic al consumatorilor, la prevederile privind situaţiile
în care o practică comercială poate fi considerată incorectă, precum şi la o
serie de puncte cuprinse în Anexa nr. 1 a actului normativ.
Astfel, art. 2 lit. e defineşte deformarea substanţială a comportamentului
economic al consumatorilor ca fiind folosirea unei practici comerciale cu
scopul de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o
decizie în cunoştinţă de cauză, determinându-i astfel să ia o decizie pe care altfel
nu ar fi luat-o.
Au
fost mărite amenzile pentru utilizarea de către comercianţi a unor practici
comerciale incorecte sau înşelătoare: în prezent pot fi aplicate amenzi
cuprinse între 2.000 şi 100.000 de lei (în vechea reglementare amenda maximă putea fi
de 50.000 de lei).
Punctul 6 din secțiunea „Practici comerciale înşelătoare”
referitor la lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse a fost reformulat
astfel încât să se înțeleagă că
pentru a fi considerată practică înșelătoare, invitația (publicitatea) trebuie să se fi făcut pentru un anumit
produs, însă scopul real să fie promovarea unui produs diferit. Cu alte
cuvinte, lansarea unei invitații de a cumpăra un produs la un anumit preț, cu scopul ascuns de a promova alt produs.
Punctul 14 din secțiunea „Practici comerciale înşelătoare” referitor la
operarea sau promovarea unui sistem promoţional piramidal a fost clarificat în
sensul că un consumator trebuie să ofere o contraprestaţie pentru ca
practica descrisă la acest punct să fie considerată una incorectă.
Astfel, este considerată practică înșelătoare ”crearea, operarea sau promovarea unui sistem
promotional piramidal, în care consumatorul oferă o contraprestaţie, inclusiv
în produse, servicii sau bani, în schimbul posibilităţii de a primi compensaţie,
ce provine în special ca urmare a introducerii unui alt consumator în sistem
decât ca urmare a vânzării sau consumului produselor.”
Punctul 8 din ”Secţiunea Practici comerciale agresive”
a fost reformulat în sensul că se
consideră practică comercială incorectă atunci când simpla solicitare din
partea unui consumator a unui premiu sau a altui beneficiu este condiţionată de
plata unei sume de bani ori de suportarea unui cost de către acestea.
Conform prevederii vechi, fapta era considerată incorectă numai în cazul în
care consumatorul ar fi intrat în posesia premiului.
Conform noii formulări a punctului 8, lit b ” crearea falsei
impresii consumatorului că a câştigat deja, va câştiga sau că, dacă va face un
anumit lucru, va câştiga un premiu sau un alt beneficiu echivalent, când, în
realitate, este valabilă una dintre următoarele situaţii: (…)
b) orice acţiune întreprinsă în vederea solicitării premiului sau a altui
beneficiu echivalent este condiţionată de plata unei sume de bani ori de suportarea
unui cost de către consumator.”
11. HOTĂRÂREA nr. 152 din 4
martie 2015 privind stabilirea cadrului instituţional şi a unor măsuri
pentru punerea în aplicare a Regulamentului UE nr. 1.151/2012 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calităţii
produselor agricole şi alimentare - M. Of. Nr. 173 din data
de 12 martie 2015.
12. HOTĂRÂREA UNBR nr. 1069 din 7 martie 2015 privind
completarea Statutului profesiei de avocat,
adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România
nr. 64/2011 - M. Of. Nr. 173 din data
de 12 martie 2015.
Au fost introduse dispoziţii tranzitorii referitoare la
modalităţile de operare a diviziunii patrimoniale în materia profesiei de
avocat. Întrucât până în prezent nu a fost adoptat Regulamentului
de organizare şi funcţionare a Registrului electronic al evidenţei
patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor, ”operarea diviziunii patrimoniale se face prin declaraţie înscrisă în
statutul societăţii civile profesionale, în actul de înfiinţare al cabinetului
individual de avocat, în convenţia de asociere a cabinetelor individuale de avocaţi,
după caz, sau prin declaraţie separată, întocmită în formă scrisă şi
înregistrată la baroul din care face parte avocatul. Orice creditor al unui
avocat a cărui creanţă s-a născut în legătură cu profesia poate solicita
baroului informaţii privind masa patrimonială afectată exercitării profesiei
avocatului conform declaraţiilor înregistrate la barou.”
Reamintim că potrivit art. 180, alin. 3 din Statutul
profesiei de avocat la constituire, precum şi ulterior, avocaţii au dreptul să
stabilească patrimoniul afectat exercitării profesiei, cu respectarea
procedurii cu privire la constituirea Registrului electronic al evidenţei
patrimoniului de afectaţiune, înscrierea în registru având efect de
opozabilitate faţă de terţi.
13. DECIZIA Curţii Constituţionale nr. 76 din 26 februarie
2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374
alin. 7 teza a doua din Codul de procedură penală - M. Of. Nr. 174 din data de 13 martie 2015.
Potrivit art. 374 alin. 7 din Codul de Procedură
Civilă probele administrate în cursul urmăririi penale ş necontestate de către
părţi nu se administrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse
în dezbaterea contradictorie a părţilor şi avute în vedere de instanţă la
deliberare.
Curtea
a fost sesizată cu privire la neconstituţionlitatea prevederii cuprinsă în teza
a doua, în motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate susţinându-se că prevederile
legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la rolul
Ministerului Public, deoarece permit numai părţilor să participe la dezbaterea
contradictorie a probelor.
Art. 131 din Constituţie
consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume
acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al
ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de
generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau
prin legi ordinare.
Curtea constată că, în timp ce textul constituţional se
referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, art. 374 alin. 7 teza a
doua din Codul de procedură penală restrânge
posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a
probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către
părţi.
Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la
un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin
posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă
de toate piesele, observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de
natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această
exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă
să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în
jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile
între ele, ci şi Ministerul Public sau
chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor
naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond
(a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza
Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragrafele 23, 27, 31). Limitarea prevăzută
de textul legal criticat este neconstituţională.
A fost admisă
excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională statuând că soluţia
legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor
cuprinsă în art. 374 alin. 7 teza a doua din Codul de procedură penală este
neconstituţională.
Red. Cj. M.S.B./StudioLegal/09.04.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu